Poeme spirituale

Orologiu

Din turnul catedralei, un orologiu-mi spune
Că sunt un călător în astă sumbră lume
Şi merit de elogiu nici un obiect nu are,
Căci tot ce azi e viu, mâine constaţi că moare.

Aşa cum trece timpul pe care îl măsoară
Bătrânul orologiu din seară până-n seară,
Toate se duc spre moarte, se duc, se duc mereu
În grabă, pe tăcute, fără regres, rateu.

O, câte glorii, oamenii păreau fără de moarte
Şi au plecat în grabă, lăsându-le pe toate
În via celor care se cred nemuritori
Cum s-au crezut şi ei de-atâtea zeci de ori!

Şi-atunci când totul moare, de ce-i atâta ură,
De ce-i aşa mândrie şi rău peste măsură?
De ce se uită oare cu-atâta uşurinţă
Că-n-viaţă nu-s înfrângeri, precum nici biruinţă?

Da, totu-i relativ, de mică importanţă,
Dar din acestea toate, tu ia-le şi învaţă
Că viaţa-ţi este o-umbră de-o clipă pe pământ
Şi vei pleca şi tu cândva spre un mormânt.

N.L. (Butea)

* * *

Toate plâng

Prima dată plângi când ochii
Au văzut lumina zilei...;
Când ţi-apar în viaţă zorii
Dragostei şi floarea milei.

Plângi când trupul tău te doare
Şi când sufletu-i rănit;
Plângi când cineva îţi moare
Sau la greu te-a părăsit.

Plânge frunza ruptă-n două
Plânge norul fumuriu;
Plânge ceru-n stropi de rouă,
Plânge tot ce este viu!

Dar există o "basma"
Care şterge lacrimi, lacrimi...
E speranţa, steaua ta
Şi virtutea-n mii de patimi.

Dar şi-atunci când speri, tot plângi
Ca şi cum n-ar fi de-ajuns!
Până când, plângând ajungi
Într-o stea, în ceruri, sus.

Pr. Iosif-Irinel Iosub