Am scos televizorul afară

Când eram mic, mama mă învăţa să nu vorbesc cu mâncarea în gură. "E un gest urât!", spunea ea. "Nu poţi să mănânci şi să vorbeşti în acelaşi timp!" Pentru a-i fi şi mai uşor, întru-cât eram mulţi fraţi, a dat un "decret" unic: "La masă nu se vorbeşte deloc!" Iar noi ne-am supus!

Aşa mi-am petrecut copilăria alături de fraţii mei, în respect deplin pentru mama, pentru tata şi mai ales pentru vorbele lor. Ceea ce spuneau ei pentru noi era "sfânt". Cu timpul însă am crescut şi simţeam nevoia să vorbim între noi nu doar când lucram împreună, ci şi când luam masa împreună. De fapt era momentul cel mai potrivit să împărtăşim ceea ce făcusem şi ceea ce mai auzisem. Iar mama, înţeleaptă ca de obicei, ne-a înlesnit "comunicarea". De data aceasta ştiam când şi cum să vorbim, cât şi ce să vorbim.

Acum sunt mare, sunt căsătorit, am copii, am casa mea, am masa mea şi de mine şi de soţia mea depinde să impunem sau nu aceleaşi reguli pe care ni le-a impus mama la vremea ei.

Ceea ce însă m-a determinat să împărtăşesc această mărturie este faptul că nu numai că nu am impus regula mamei, dar eu însumi am adus şi am montat în bucătărie un televizor. "Destul că lucram toată ziua, măcar seara să aud şi să văd ultimele ştiri!" Ce salt făcusem! Nu numai că nu am impus să nu se vorbească la masă, dar eu însumi am "completat" masa cu un televizor. Pentru mine era mai comod să văd ştirile în bucătărie. Aşa, măcar, rezolvam două lucruri deodată! Şi ce credeţi, am fost mai informat? Fără să-mi dau seama, televizorul dăuna "grav" familiei.

Spuneam că lucram toată ziua. Ca atare nu aveam timp să ascult sau să văd o ştire, să fiu la zi cu ceea ce se mai întâmpla în ţară sau în lume. Abia aşteptam să ajung seara acasă, să ne aşezăm la masă şi să vedem ce mai era nou pe mapamond. Cum însă eram la masă, din cauza zgomotului făcut de linguri, de furculiţe, de tacâmuri în general, mă iritam pentru că nu mai puteam auzi bine ştirile. Atunci mi-a venit în minte ideea mamei: "Decret unic: De la începutul ştirilor, chiar dacă suntem la masă, nu mai vorbeşte nimeni!"

Era o idee pe cât de absurdă, pe atât de neinspirată, deoarece transformam cina dintr-un moment de comuniune într-un moment de continuă tensiune. În loc să împărtăşim între noi ceea ce am experimentat pe parcursul zilei; noi la serviciu, copiii la şcoală, asistam cu toţii la un "spectacol" tensionant şi fără logică. Mai mult, dacă erau începute deja ştirile, nu mai era timp nici pentru rugăciunea de dinainte sau de după masă. Fiecare mânca "în legea lui", iar la sfârşit se retrăgea în tăcere. Şi cum se întâmplă de obicei, pentru că nu ne mai rugam împreună, treptat, rugăciunea a devenit facultativă, apoi s-a ignorat definitiv.

Într-o zi însă, privindu-i cum se "chinuiau", mi-am zis: "Gata!", televizorul trebuie scos afară din bucătărie. Nu pot să-mi distrug familia din cauza unui televizor. Comuniunea e mai importantă decât ştirile pe care oricum, dacă sunt interesat, le pot urmări de unul singur după cină. Şi am scos televizorul afară!

Acum e atâta linişte! Nimeni nu se supără, nimeni nu strigă şi nimic nu ne mai preocupă. Mă refer aici la conţinutul ştirilor, care, de cele mai multe ori, ne îngrozea. Şi eram la masă! De multe ori, după ce vedeam atâta cruzime, incapacitate, suferinţă, răutate, ne ridicam dezamăgiţi şi chiar descurajaţi, ca şi cum totul în lume mergea pe dos.

După ce am scos televizorul, seninătatea a revenit pe feţele copiilor, iar soţia, mulţumită, cel puţin de atunci încoace, ca să-mi urmăresc liniştit ştirile de după cină, spală de una singură vasele.

Între timp ne-am ocupat şi de educaţia copiilor în ceea ce priveşte a vorbi sau a nu vorbi la masă. Pe lângă a nu vorbi cu mâncarea în gură ei mai ştiu şi că nu e indicat să priveşti la televizor în timp ce mănânci. Deocamdată ei ştiu doar atât, "că te poţi îneca!" (Ioan)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba