O, binecuvântate zgârieturi!

Cine nu-şi aminteşte cu haz de loviturile şi zgârieturile de pe coate şi de pe genunchi, sau de capul spart, ori de vazele sparte şi de toate gogomăniile făcute în copilărie! Cât de mult ne străduiam să fim atenţi la pregătirea pentru prima Împărtăşanie sau la Mir, iar la examinare spuneam cu totul altceva decât eram întrebaţi! Chiar dacă în acel moment ne-au costat durere, plânset sau anumite atenţionări din partea părinţilor, astăzi, privindu-le retroactiv, ne dăm seama că fiecare dintre acestea au avut rolul lor. De fapt, erau primele contacte cu viaţa reală, viaţă care este presărată şi cu momente de bucurie, dar şi de suferinţă. Însă de unde era să ştim noi atunci de toate acestea!

Într-o zi am fost invitat de un coleg de serviciu la el acasă. M-am mirat când am văzut că cei doi copii ai săi aveau cotiere, respectiv genunchere, pentru a nu se lovi. Era motivaţia pe care chiar colegul de serviciu, tatăl lor, mi-a dat-o. Sunt atâtea pericole astăzi, spunea el; cu gresia aceasta, cu scările acestea, cu rotilele, la un fotbal etc. E mai bine să se protejeze. Da, mi-am zis, e bine să se protejeze, dar mă înspăimântă un lucru, când vor lua contact cu viaţa reală?

Văd astăzi din ce în ce mai multe familii care oferă "totul" copiilor. Expresii precum: "Destul că nu am avut eu, să aibă măcar ei!" "Ce, nu-i de ajuns unul sau doi? Să fiu eu capabil să le asigur tot ceea ce au nevoie!" "Lasă, o să vină şi vremea lor; atunci o să înveţe, o să muncească! Acum lasă-i să se joace cum vor şi cât vor!" "Lasă-i să se distreze acum, o să se sature ei când o să fie mari de greutăţile vieţii!"

E bine că mare parte din generaţiile de părinţi de astăzi sunt grijulii, dar unii părinţi sunt prea grijulii, ceea ce nu este în folosul copiilor.

Mi se pare normal ca un copil să înveţe încă de mic ce înseamnă respectul faţă de viaţă, faţă de părinţi şi de semeni. Să înveţe de mic că viaţa are şi partea ei dificilă. Să ştie că suferinţa este parte din viaţă şi că trebuie să-i respecte pe cei care suferă, inclusiv pe părinţi, care, de multe ori fac eforturi deosebit de mari pentru a le asigura cele necesare.

Aş vrea să vă împărtăşesc din experienţa mea de tată a şase copii. I-am luat pe copii încă de mici cu mine când am mers să cumpăr pâine. Ba, mai mult, le-am dat lor banii şi i-am lăsat s-o plătească. I-am luat la magazin şi fiecăruia i-am dat să care câte ceva spre casă, fiecăruia după puterile sale. I-am luat pe copii cu mine la spital, în vizită la bolnavi şi le-am arătat ce înseamnă suferinţa. I-am dus într-un orfelinat şi le-am arătat ce înseamnă viaţa fără părinţi. Am vizitat împreună cu ei familii nevoiaşe şi i-am făcut să înţeleagă cât trebuie să preţuiască ceea ce au. Ne rugăm des în familie şi participăm împreună la Liturghiile de duminica, ajutându-i astfel să creadă că tot ceea ce suntem şi avem provine de la Dumnezeu în care trebuie să credem. În familia mea fiecare are partea lui de făcut şi nimeni nu întreabă: "De ce?".

Nu ştiu dacă este soluţia cea mai bună. Poate că da, poate că nu! Aş vrea ca toţi copiii să fie oameni realişti şi maturi. Să ştie chiar că şi cea mai mică zgârietură are rolul ei. Poate că e o mică pregătire pentru alte suferinţe ale vieţii; pentru o boală, pentru moartea cuiva drag, pentru greutatea muncii de la serviciu etc.

Însă cel mai mult mă îngrijorează un fapt: dacă acestor copii li se asigură "totul", fără ca ei să facă vreun efort să aibă ceea ce au, când nu vor mai fi părinţii sau când părinţii, din diverse motive, nu le vor mai putea asigura nimic, ce vor face aceşti copii? O, binecuvântate zgârieturi! Lăsaţi-i pe copii să-şi trăiască normal copilăria, dar fiţi realişti cu ei! (Robert)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba