În puterea învierii

Precizarea cea mai importantă pe care i-o datorăm sfântului Paul cu referire la învierea lui Isus o găsim în Rom 6,9 ş.u.: "Cristos cel înviat din morţi nu mai moare, moartea nu mai are nici o putere asupra lui... El trăieşte pentru Dumnezeu". Ceea ce trebuie înţeles este faptul că nu poate fi vorba de o întoarcere la viaţa de mai înainte în sensul înnodării firului rupt. Această înviere din morţi, cu toată implicaţia de scăpare de sub o putere generalizatoare, este o înviere la (şi spre) viaţă, viaţă care înfruntă până la anihilare moartea, făcând-o neputincioasă în ceea ce-l priveşte pe Cristos, dar şi în ceea ce va urma.

Antiteza putere-neputinţă tinde spre identificarea esenţialului. Dacă în 2Cor 13,4 citim că Isus, după răstignire, "este viu prin puterea lui Dumnezeu", acelaşi Isus este identificat în 1Cor 2,8 ca fiind "Domnul gloriei" care ar fi trebuit recunoscut deja mai înainte de a fi răstignit. Fiind vorba de o concretizare, se poate afirma că Isus Cristos nu este doar un mijloc prin care este demonstrată puterea (şi înţelepciunea) lui Dumnezeu; şi asta pentru că el chiar o încorporează în sine. El însuşi este "puterea lui Dumnezeu". Iar învierea lui Isus, ca punere în fapt a acestei puteri, reprezintă exact reverul neputinţei din răstignire.

În ceea ce ne priveşte, desigur că lucrurile ţin mai mult de ceea ce va urma. Căci învierea lui Cristos are nişte efecte pentru noi.

Primul dintre acestea este accesibilitatea la valoarea mântuitoare a crucii. Pentru sfântul Paul crucea nu este doar un moment de trecere, în sensul că ar fi anihilată de splendoarea învierii şi, drept urmare, ar trebui uitată (ca un vis urât). Dimpotrivă, învierea descoperă şi, totodată, face accesibilă profunda potenţialitate a crucii; aceasta din urmă, fără cea dintâi, ar fi rămas ascunsă şi fără rod. Iată de ce afirmă apostolul: "Dacă Cristos nu a înviat, credinţa voastră este zadarnică, iar voi sunteţi încă în păcatele voastre" (1Cor 15,17). Aşadar, îndreptăţirea este înrădăcinată cu putere în cruce, dar este făcută posibilă de către înviere. Învierea este cea care face crucea rodnică şi "aplicabilă".

Al doilea rezultat (care decurge din înviere) este prezenţa Domnului (înviat) în Biserica sa. Învierea lui Isus pune bazele şi în acelaşi timp este garanţia faptului că de acum el este prezent în mijlocul comunităţii în mod constant. Iar Paul, care a trăit pe viu experienţa acestui fapt pe drumul spre Damasc, nu numai că o afirmă cu putere, ci o şi pune în centrul teologiei sale.

Cel de-al treilea efect al învierii lui Isus (cel mai mult orientat spre acel "va urma") este legat de parusie şi de mijlocirea escatologică. Învierea este cea care face posibilă venirea plină de slavă a lui Isus la sfârşitul timpurilor. De altfel, Scrisoarea întâi către Tesaloniceni a apostolului Paul este plină de această perspectivă. Apoi, învierea lui Isus anticipă, dar şi inaugurează învierea generală a morţilor (Cristos cel înviat fiind "primiţia" - 1Cor 15,20). Cât despre mijlocirea escatologică, apostolul scrie: "Să-l aşteptaţi pe Fiul său din ceruri, pe care el l-a înviat din morţi, pe Isus, cel care ne scapă de mânia ce va să vină" (1Tes 1,10). Or, ce poate fi mai cu folos pentru noi decât aceste efecte ale învierii Domnului? Iar dacă, împreună cu sfântul Paul, "întru slăbiciune" le-am identificat, tocmai atunci când ne considerăm slabi suntem cu adevărat puternici. Căci puterea ne vine de la Cristos, răstignitul înviat, "el care nu este slab faţă de voi, ci este puternic în mijlocul vostru..., viu prin puterea lui Dumnezeu" (2Cor 3,3-4).

Pr. Cristian Chinez