Sfântul Policarp

Biserica îl comemorează la 23 februarie pe sfântul Policarp, episcop de Smirna (astăzi Izmir - Turcia) şi martir. Sfântul Policarp l-a cunoscut de aproape pe sfântul apostol Ioan şi pe "alţii care l-au văzut pe Domnul" şi "a fost instruit de martori oculari ai vieţii Cuvântului". Pentru acest motiv el ni se prezintă ca martor al vieţii apostolice şi ca omul tradiţiei vii.

Primind Botezul când era foarte tânăr, pe la anul 80, a fost consacrat episcop de Smirna, probabil înainte de anul 96. Se pare că la el se referă Apocalipsul când se adresează îngerului Bisericii din Smirna, singurul căruia nu i se reproşează nimic (Ap 2,8-11). Pasajele citate în continuare sunt luate din scrisoarea sfântului Policarp către creştinii din Filipi, Macedonia, care îl rugaseră să le trimită unele sfaturi şi eventuale scrisori ale sfântului episcop de Antiohia, Ignaţiu, cu care fusese prieten. Sfântul Policarp a scris mai multe scrisori Bisericilor din Asia, dar cea adresată creştinilor din Filipi este singura care s-a păstrat.

Un rol important l-a avut modul în care Policarp s-a referit la apostolul Paul în scrisoarea adresată filipenilor. Nu numai că a citat în mod repetat din scrierile lui Paul, dar a subliniat şi importanţa lui Paul în Biserică. La momentul respectiv, Paul fusese adoptat ca autoritate primară de către ereticii gnostici. Policarp, în schimb, apelează la Paul ca la o figură preţuită a Bisericii. Se pare că astfel, parţial datorită lui Policarp, Paul a devenit o parte respectabilă a tradiţiei teologice a Bisericii. Mai mult decât atât, Policarp, prin utilizarea ortodoxă a textelor pauline, a marcat un avans crucial în teologia exegetică creştină.

Policarp era mai presus de toate un păstor de suflete. Nu era înzestrat cu calităţile de scriitor şi gânditor ale sfântului Ignaţiu, şi nici nu dorea, ca acesta, să fie "măcinat" de fiarele circului pentru "a ajunge la Dumnezeu". Dimpotrivă, Policarp a stat şi ascuns, "determinat de umila neîncredere în sine însuşi". Descoperit într-un hambar şi readus în oraş, în momentul încercării a ştiut totuşi să arate curajul senin al credinţei sale.

Cunoaştem sfârşitul mişcător al vieţii sale datorită unui document care poartă data anului următor morţii sfântului Policarp, "al Bisericii lui Dumnezeu cea peregrină în Smirna către Biserica lui Dumnezeu cea peregrină în Filomelio şi către toate parohiile de pretutindeni ale Bisericii sfinte şi catolice". Este o istorisire foarte importantă sub aspect istoric, hagiografic şi liturgic.

La 23 februarie 155, când proconsulul Statius Quadratus îl îndeamnă să se lepede de Isus, bătrânul Policarp, clătinându-şi capul, răspunde: "De 86 de ani îl slujesc şi nu mi-a făcut nici un rău, cum aş putea să-l insult pe regele meu care m-a răscumpărat?". "Am putere să poruncesc să fii ars de viu", adăugă proconsulul. "Focul cu care tu mă ameninţi - răspunde Policarp - arde şi frige un moment, dar apoi trece: eu mă tem de focul nestins al osândei veşnice".

În timp ce în mijlocul amfiteatrului din Smirna era ars de viu "nu ca o carne care se prăjeşte, ci ca o pâine care se coace", martirul înalţă către Domnul o splendidă rugăciune, scurtă, dar intensă: "Să fii binecuvântat de-a pururi, Doamne, numele tău vrednic de închinare să fie glorificat de-a lungul tuturor veacurilor de către Isus Cristos, preotul veşnic şi atotputernic, şi ţie, împreună cu el şi cu Duhul Sfânt, să ţi se aducă mărire în toţi vecii vecilor".

Florin Jitaru