Interviu cu pr. Petru Mareş

Chemarea este ceva care te cucereşte

Pr. Petru Mareş a trecut la Domnul în dimineaţa zilei de 17 septembrie, având alături un grup de preoţi şi seminarişti care se rugau Rozariul, în casa parohială din Bacău "Sfântul Nicolae". La începutul lunii septembrie, de pe patul suferinţei, când cu greu mai reuşea să silabisească, părintele Petru Mareş a dat un interviu revistei Biserica şi viaţa despre chemarea sa la sfânta Preoţie.

- Ce v-a determinat să mergeţi la Seminar şi ce v-a marcat în timpul Seminarului?
Chemarea este ceva care te cucereşte şi te determină să te dăruieşti. Am fost coleg de clasă cu PS Petru Gherghel şi am trăit multe momente grele împreună. Seminarul a fost într-adevăr o perioadă grea; eram supuşi la multe probe. În cele din urmă am reuşit: Mântuitorul ne-a ales, iar noi am lăsat totul.

- Care este cel mai important lucru pentru un preot?
Preoţii să-şi iubească preoţia, iar iubirea să o exprime în toate formele posibile. Să zâmbească tuturor şi să se apropie de toţi, pentru ca astfel să potolească foamea lumii.

- Dacă ar fi să le sugeraţi ceva preoţilor, ce le-aţi spune?
Este un defect mare acela că multe din lucrurile pe care le trăiesc nu le scriu şi astfel se uită şi trec neobservate. Când am făcut 40 de ani de preoţie, am scris o broşură cu istoria tuturor colegilor mei preoţi. Atunci tocmai trecusem printr-o suferinţă grea şi am înţeles că erau atâtea lucruri care nu s-ar fi spus niciodată dacă n-ar fi fost scrise.

- Ce v-a bucurat cel mai mult în viaţă?
Am lucrat mult pentru Sfântul Scaun, timp în care am luat contact cu Biserica Universală. Papa Ioan Paul al II-lea m-a numit director al Operelor Misionare Pontificale şi capelan pontifical. Am întrebat pentru ce am primit această numire şi mi s-a răspuns: "Pentru fidelitatea dumneavoastră faţă de Biserică!"

- Dacă ar fi să o luaţi de la capăt, ce aţi face?
Oh, dar asta este imposibil! Sunt foarte mulţumit de locurile şi situaţiile în care Dumnezeu m-a pus să trăiesc. Tot preot aş vrea să fiu! Vă mulţumesc tuturor şi îl rog pe Dumnezeu să mă ierte şi să cântărească viaţa mea cum vrea el. Vă iubesc!

A consemnat pr. Petru Tamaş

* * *

Mărturie

Retrăiesc momente petrecute la umbra unui "stejar" chemat pr. Petru Mareş. L-am cunoscut mai îndeaproape acum 16-17 ani. O persoană calmă, disponibilă şi simplă. Trăsături specifice unei personalităţi blânde, gingaşe, care te inspira să te apropii, să asculţi, să meditezi şi să pui în practică ceea ce ai ascultat. Emana o căldură interioară care te făcea să-ţi deschizi porii sufletului şi să te laşi învăluit de ceea ce descopereai. Mărturisirea de credinţă pe care o respirai ascultându-l nu te putea lăsa indiferent. Era un om al rugăciunii, al liniştii interioare, al seninătăţii, al credinţei, dar, mai ales, era un om al bunătăţii şi al sfatului. Mi-a rămas imprimat în minte chiar şi după ani aceste trăsături şi le port cu mine oriunde mă aflu. În pelerinajul Sfinţiei sale pe acest pământ a încercat să pătrundă cât mai adânc misterul lui Cristos pe care zi de zi îl celebra pe altar şi-l descoperea în activităţile pe care le desfăşura. A luptat, s-a străduit să fructifice talanţii primiţi şi acum contemplă minunăţiile Creatorului în care a crezut din adâncul inimii.

Da, aşa este. A fost un alt Cristos în lumea de astăzi care a ştiut să dea din plinătatea inimii. Spiritul Sfinţiei sale acum se odihneşte cu cei care pe altarul de jertfă al fiecărei zile au dat mărturie despre Acela în care au crezut şi pe care l-au slujit: Dumnezeu făcut om. Domnul să-l odihnească în pace!

Cecilia Robu