Biblia şi solidaritatea

În învăţătura Bisericii cu privire la viaţa socială, se poate observa că, la un moment dat, ca răspuns la urmările devastatoare ale unei crize economice de proporţii, au fost scoase în evidenţă (de papa Pius al XI-lea prin Quadragesimo anno din anul 1931) principiile solidarităţii şi colaborării şi propuse ca soluţie pentru depăşirea antinomiilor sociale. Termenul solidaritate însă, manipulat pentru o lungă perioadă de timp în sens politic de către comunişti, pare să nu se bucure de un renume prea bun. Ce te faci totuşi când îl întâlneşti într-un context teologic sau bisericesc?

În Scriptură nu poate fi întâlnit acest cuvânt, nici măcar în cele mai noi sau mai libere traduceri, oricât ar fi ele de orientate spre un limbaj actual. Cu toate acestea, ideea de solidaritate nu este străină spiritului Bibliei: este prezentă în mod implicit cel puţin în unele părţi ale ei. Astfel, pornindu-se de la evanghelii, de multe ori se vorbeşte despre solidaritatea cu cei păcătoşi - nu atât aplicabilă, cât mai curând deductibilă - cu referire directă la Isus. Se afirmă că şi-a început activitatea publică amestecându-se printre păcătoşi (la Iordan) din spirit de solidaritate, că deseori a mâncat şi a băut împreună cu ei, tot în acest sens (al solidarităţii), spre exasperarea celor care, într-un fel sau altul, spuneau un nu hotărât păcătoşilor. Iar din astfel de "constatări" se trage cu foarte multă uşurinţă o concluzie mai mult decât pripită: Isus a fost un susţinător al păcătoşilor şi un critic înverşunat al celor cu opţiune diferită.

Dintr-o astfel de poziţionare finală poate lipsi însă exact esenţialul. Căci dacă Dumnezeu nu are cum să fie de acord cu păcatul oamenilor, iar despre un fel de înhăitare a lui Isus cu marii păcătoşi nici măcar nu poate fi vorba, fără a încerca să împăcăm şi capra şi varza, dar mergând direct la esenţă, trebuie numaidecât să subliniem: Isus nu a fost solidar cu păcătoşii, ci s-a făcut una cu zbuciumul păcătoşilor doritori de izbăvire. Da, s-a amestecat printre păcătoşii de la Iordan, dar nu era vorba de orice fel de păcătoşi, ci de cei care îşi recunoşteau neputinţa de a se salva singuri şi care strigau cu fiecare fibră a fiinţei lor (scufundate în ritul purificării) după ajutor, pentru a scăpa de păcat, a-l lăsa în urmă şi a păşi spre noile orizonturi ale mântuirii. Da, a mâncat şi a băut împreună cu vameşii şi păcătoşii, dar nu în cadrul vreunei orgii, ci în contextul chemării ca apostol a lui Matei (numit Levi de către Marcu, care subliniază: "Mulţi vameşi şi păcătoşi stăteau la masă împreună cu Isus şi discipolii lui, pentru că mulţi îl urmau" - Mc 2,15) şi în cel al convertirii lui Zaheu (cel dispus să repare orice nedreptate din trecut) cu referire la care trage concluzia însuşi Isus: "Astăzi s-a făcut mântuirea acestei case" - Lc 19,9. Aşadar, sensul nu este acela al afundării în păcat, ci exact contrariul. Şi atunci, cine este solidar cu cine? Oare nu este vorba mai degrabă de o solidaritate preluată şi alipită şi ajutată prin har, dar bine orientată în direcţia convertirii şi a mântuirii?

Dacă se pretinde solidaritate din partea Bisericii, ar trebui să se înţeleagă ceva: Biserica nu poate fi solidară cu călăul. Cine este călăul propriei nenorociri veşnice (pe care o realizează în mod sistematic prin păcat, poate chiar păcat social) să nu aibă tupeul de a pretinde solidaritate în poziţia sa. Doar solidaritatea cu victimele, fie ele victime ale păcatului, ale nedreptăţii, ale împrejurărilor nefericite etc. este oricând de actualizat. Până una alta, solidaritatea mai trebuie încă să fie eliberată de manipulările celor dedaţi păcatului şi care nu vor să se convertească.

Pr. Cristian Chinez