Armonie între ştiinţă şi voinţă

Continuăm să redăm din întrebările pe care tinerii le-au adresat Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea în cadrul unei întâlniri cu tinerii din Roma şi din diecezele din regiunea Lazio, în Piaţa "Sfântul Petru" (6 aprilie 2006).

- Sfinte Părinte, sunt Giovanni, am 17 ani, aparţin de Parohia "Santa Maria Madre della Misericordia". Vă cer să ne ajutaţi să înţelegem mai bine cum revelaţia biblică şi teoriile ştiinţifice pot converge în căutarea adevărului. Adesea, suntem induşi să credem că ştiinţa şi credinţa sunt inamice una pentru cealaltă; că logica matematică a descoperit totul; că lumea este rodul întâmplării şi că dacă matematica nu a descoperit teorema-Dumnezeu este pentru că Dumnezeu, pur şi simplu, nu există. Într-un cuvânt, mai ales când studiem, nu este întotdeauna uşor să privim totul ca un proiect divin, întipărit în natură şi în istoria omului. Astfel, uneori, credinţa şovăie sau se reduce la simplu act sentimental. Şi eu, Sfinte Părinte, ca toţi tinerii, simt o foame de adevăr: dar cum să fac pentru a armoniza ştiinţa şi credinţa?

Marele Galileo a spus că Dumnezeu a scris cartea naturii în forma limbajului matematic. El era convins că Dumnezeu ne-a dat două cărţi: cartea Sfintei Scripturi şi cartea naturii. Şi limbajul naturii - aceasta era convingerea sa - este matematica, deci ea este un limbaj al lui Dumnezeu, al Creatorului. Să reflectăm acum asupra a ceea ce este matematica: în sine, este un sistem abstract, o invenţie a spiritului uman, ca atare, în puritatea sa nu există. (...) Lucrul surprinzător este că această invenţie a minţii noastre umane este cu adevărat cheia pentru a înţelege natura, că natura este cu adevărat structurată în mod matematic şi că matematica noastră, inventată de spiritul nostru, este cu adevărat instrumentul pentru a putea lucra cu natura, pentru a o pune în slujba noastră, pentru a o instrumentaliza prin tehnică. (...)

Ştiinţa noastră, care face să fie posibil să lucrăm cu energiile din natură, presupune structura de încredere, inteligentă a materiei. Şi aşa vedem că există o raţionalitate subiectivă şi o raţionalitate obiectivată în materie, care coincid. Fireşte, acum nimeni nu poate dovedi - cum se dovedeşte în experiment - că ambele sunt cu adevărat rodul unei unice inteligenţe, dar mi se pare că această unitate de inteligenţă, în spatele celor două inteligenţe, apare cu adevărat în lumea noastră. Şi cu cât noi putem să instrumentalizăm mai mult cu inteligenţa noastră, cu atât mai mult ne apare planul creaţiei.

La sfârşit, pentru a ajunge la chestiunea definitivă, aş spune: Dumnezeu ori există, ori nu există. Există doar două opţiuni. Ori se recunoaşte prioritatea raţiunii, a raţiunii creatoare care stă la începutul a toate şi este principiu a toate - prioritatea raţiunii este şi prioritatea libertăţii - ori se susţine prioritatea iraţională, pentru care tot ceea ce funcţionează pe pământul şi în viaţa noastră ar fi doar ocazional, marginal, un produs iraţional - raţiunea ar fi doar un produs al iraţionalităţii. Nu se poate "dovedi" un proiect sau altul, ci marea opţiune a creştinismului este opţiunea pentru raţionalitate şi pentru prioritatea raţiunii. (...)

Dar adevărata problemă împotriva credinţei astăzi mi se pare a fi răul din lume: ne întrebăm dacă acesta este compatibil cu această raţionalitate a Creatorului. Şi aici avem cu adevărat nevoie de Dumnezeu care s-a făcut trup şi care ne arată cum el nu este doar o raţiune matematică, ci că această raţiune originară este şi iubire. Dacă privim la marile opţiuni, opţiunea creştină este şi astăzi cea mai raţională şi cea mai umană. De aceea putem să elaborăm cu încredere o filozofie, o viziune a lumii care să fie bazată pe această prioritate a raţiunii, pe această încredere că raţiunea creatoare este iubire, şi că această iubire este Dumnezeu.

Traducere de Ovidiu Bişog