Chemat la fericire

Aveam 17 ani şi terminam liceul. Îmi amintesc faptul că unii experţi în orientarea profesională au venit la şcoala mea şi ne-au supus mai multor teste. După ce au corectat testele mele au ajuns la concluzia că mă voi căsători, voi fi capul unei familii numeroase şi mă voi dedica lumii afacerilor... Nu au avut deloc dreptate!

Eu de fapt vedeam astfel lucrurile. Aveam tot ce şi-ar putea dori un băiat: cei mai buni părinţi, fraţi foarte uniţi, destui prieteni, o frumoasă perioadă de tinereţe, o motocicletă şi o maşină, bani în buzunar şi mult chef să-i cheltuiesc. Da, aparent aveam totul, însă o voce interioară îmi tot spunea ceva ce nu reuşeam sau, mai degrabă, nu doream să înţeleg.

Eram un băiat cu o mare dorinţă de a trăi, de a cunoaşte, de a face multe experienţe. Mă simţeam bine în lume, însă mai era ceva. Eram primul la petreceri, la distracţii, nu puteam însă suporta ipocrizia mediului social. Mă bucuram de foarte mult confort şi bunăstare, dar mă întrista să văd atâţia cunoscuţi interesaţi numai de aceste lucruri. Nu eram de acord cu ceea ce presupunea religia mea şi am sfârşit prin a o lăsa complet deoparte chiar dacă nu puteam ignora exemplul părinţilor şi al fraţilor mei.

Era deja luna august şi eu încă nu ştiam ce vrea Dumnezeu de la mine. Alţi prieteni şi amici deja erau decişi să-l urmeze pe Cristos. Trebuia să mă decid: ori da, ori nu. Dar îmi era teamă să spun da. Poate făceam o mare greşeală, însă ceva mă ardea pe dinăuntru. Îmi era frică să risc şi vedeam că Dumnezeu, alegându-mă, putea pierde de această dată. Eram fixat asupra unor visuri pe care ar fi trebuit să le las deoparte: proiectele mele, prietena, cariera, prietenii, frumoasa mea familie... Nu reuşeam însă să înţeleg că, prin chemarea mea, Dumnezeu mă răsplătea cu mult mai mult, chiar şi în visuri; nu voiam să înţeleg.

Am intrat în capelă. Era spre seară în ziua de 8 august. Ceva mă oprea să deschid uşa şi îmi striga cu putere: "Nu intra, nu intra!". În genunchi, în primul rând de bănci, am început să privesc spre Cristos răstignit deasupra tabernacolului chiar în spatele părţii centrale a altarului. Şi între noi doi a început această rugăciune:

- Isuse, îmi este frică să îţi spun "da", dar nu vreau să fiu laş. Spune-mi tu până unde mă vei conduce dacă accept chemarea ta. Spune-mi de ce nu sunt în stare să-ţi semnez această poliţă în alb, să îţi întâlnesc privirea, să-ţi răspund prin dedicarea vieţii mele, dacă aşa vrei tu.

- Fiul meu, vocaţia este o alegere din iubire. Eu aleg din iubire pe cei pe care-i vreau, şi numai cei care doresc să iubească fără rezerve acceptă iubirea mea, învingând teama prin încredere şi nesiguranţa prin credinţă.

- Şi dacă mă grăbesc prea tare, dacă poate nu acesta este momentul, ci mai târziu, poate când nimeni nu se aşteaptă, deoarece vocaţia presupune tocmai a te băga într-o problemă din care nu mai poţi ieşi, şi încă ce problemă!

- Iubirea nu presupune grabă, însă cere să fii pregătit; nu îţi cauzează probleme, şi nu presupune nici supoziţii, ci liberă convingere.

- Însă tu ştii, Doamne, cât de mult îmi doresc să întemeiez o familie, să am nu doar unul, ci mai mulţi copii, să îmi clădesc o carieră...

- Vocaţia nu este refugiul celor care nu se simt în stare să-şi formeze o căsnicie şi o familie, ci consacrarea victorioasă a celor care renunţă pentru un ideal mai demn; şi nu este nici o carieră pentru cei care nu se pricep în domeniul afacerilor, ci este calea dreaptă a celor care renunţă la lume pentru a se dedica celei mai importante dintre afaceri: salvarea sufletelor.

- Te rog, Doamne, spune-mi: vrei să te urmez?

- Eu vreau ca toţi oamenii să mă urmeze.

- Bine, dar nu putem deveni toţi preoţi şi călugăriţe, nu crezi?

- Pentru a mă urma, este de ajuns să îţi iei crucea şi să mă urmezi. Fiecare cu crucea lui.

- Spune-mi, Doamne, care este crucea mea?

- Cea pe care o va alege dragostea ta. Cu cât dragostea ta este mai mare, cu atât mai mare va fi şi crucea.

- Isuse, tu ştii că această cruce a mea cea mai grea, cea care presupune cel mai mult efort, cea mai exigentă, cea pe care vreau cel mai puţin să o iau în spate, cea care presupune cea mai mare dragoste, este crucea vocaţiei la preoţie.

- Da, ştiu, deoarece este crucea pe care eu am ales-o pentru tine.

De câte ori nu am încercat să explic şi să-mi explic ceea ce s-a întâmplat în timpul acelei vizite la Cristos. Am ales să o povestesc sub formă de dialog pentru că mi s-a părut că ar descrie cel mai bine ceea ce este inefabil: chemarea lui Dumnezeu. La sfârşit i-am spus "da", că accept, că vreau să-mi port crucea. Ştiam că el nu avea să se îndepărteze niciodată de mine şi că avea să îmi dea forţa aceea pe care eu nu o aveam. Cu mâna pe inimă i-am spus că poate conta pe mine.

Am izbucnit în plâns cum nu mi s-a mai întâmplat niciodată, deoarece nu aveam nici un alt mod în care să exprim frumoasa experienţă de a fi chemat de către Cristos să las totul pentru a-l urma. De a fi chemat la fericire.

Am plecat. Într-adevăr acum simt cea mai mare satisfacţie când îmi amintesc că m-am alăturat lui Cristos încă din zorii vieţii mele, când în faţa mea se ivea orizontul, când grădina mea era încă toată în floare. Nimănui nu-i place să primească un trandafir ofilit. Nici lui Cristos. Şi acum, în ajunul hirotonirii mele preoţeşti, înţeleg şi mai bine: vreau să-i dăruiesc lui Cristos ce am mai bun, tot ce e mai bun în viaţa mea; pentru toate acestea îi aduc cele mai profunde şi sincere mulţumiri, pentru că m-a chemat la 17 ani, în toiul unei tinereţi pline de visuri, iluzii, putere. Mulţumesc, îţi mulţumesc din suflet Doamne! S-a întâmplat într-o după-amiază de august: i-am spus "da" lui Cristos. Din momentul în care m-a chemat, nu m-a abandonat niciodată; m-a însoţit în orice moment peste tot.

Adaptare din italiană de pr. Andrei Cociangă