Vocaţia de a fi "îngeri"

Rămăsesem cu un profund gust amar. Ştiam că într-o zi avea să vină şi acest moment, dar mă amăgeam spunându-mi că în cazul meu va fi altfel. Însă nu a fost să fie aşa!

Toţi cei şase copii pe care i-am crescut alături de soţul decedat între timp, m-au părăsit. Fiecare a plecat la casa lui. Şi-au întemeiat o familie, au un serviciu, au copiii lor, iar eu am rămas singură.

Cât de bine le aranjează Dumnezeu! Dacă aş fi ştiut din timp ce înseamnă, după ce creşti şase copii, să rămâi singură, să nu mai auzi pe nimeni, mi-e greu să spun dacă aş mai face la fel. Ba da, aş face! Ba mai mult, aş face-o mai bine. Cred că noi, mamele, avem în noi capacitatea de a ne jertfi nu numai când ne naştem copiii, nu doar când îi creştem, ci şi când ne părăsesc pentru a-şi urma drumul lor. Acum înţeleg cu adevărat că vocaţia noastră este aceea de a fi "îngeri" pentru copiii pe care Dumnezeu îi trimite în lume. Ar fi prea mici să se descurce singuri. Au nevoie de un "înger" care să-i hrănească, să-i înveţe să vorbească, să meargă, să se comporte, într-un cuvânt, să-i obişnuiască să fie oameni.

Deseori, noi înşine îi numim "îngeraşul meu", dar Dumnezeu ne-a făcut pe noi, mamele, "îngeri" pentru ei.

Mărturisesc că am plâns pentru fiecare dintre cei şase copii, care, rând pe rând, m-au părăsit. Am plâns, dar apoi, ştiindu-i fericiţi, mi-a trecut şi m-am bucurat.

Între timp m-am îmbolnăvit de o boală care îmi provoacă dureri foarte mari. Bucuria mea însă este că m-am îmbolnăvit acum şi nu atunci când copiii aveau nevoie de mine sănătoasă. A ştiut Dumnezeu să mă păstreze pentru ei!

Sigur, m-aş bucura şi mai mult dacă i-aş avea pe toţi lângă mine. Sunt convinsă că mi-ar alina mult din suferinţă. Ştiu însă că şi ei au obligaţiile lor, că nu pot fi în acelaşi timp lângă mine şi lângă familia lor.

Îi admir nespus de mult pentru o iniţiativă a lor. Aşa au înţeles ei să fie aproape de mine. Pe lângă faptul că mă vizitează des, s-au hotărât ca prin rotaţie, să-mi plătească medicamentele care sunt destul de scumpe. În fiecare lună, cu o parte din salariul lor îmi asigură medicamentele necesare, precum şi alimentaţia corespunzătoare. O iniţiativă pe cât de lăudabilă, pe atât de bine venită.

Iar eu de fiecare dată plâng! Plâng, nu de durere, ci din iubire! Plâng de emoţie! Ştiu că fac totul din iubire. "Îngeraşii mei!" Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru ei.

M-aş bucura să ştiu că toate mamele au parte de iubirea copiilor aşa cum am eu! În acelaşi timp sunt conştientă că nu eu trebuie să fiu pe primul loc în viaţa lor, ci familia pe care le-a dat-o Dumnezeu, iar ei înţeleg foarte bine că aşa trebuie să fie.

Ultima dată când mi-a adus medicamentele, i-am spus fiului mai mic: "Sunt mândră de voi şi de familiile voastre. Ce fericit ar fi tatăl vostru dacă ar şti cât bine îmi faceţi! Să vă sprijiniţi între voi ori de câte ori aveţi nevoie. Când n-oi mai fi, să fiţi aceiaşi, aşa cum v-am crescut!"

"Mamă, mi-a răspuns el, nu facem decât ceea ce suntem datori să facem! Suntem datorită ţie. Tu ne-ai învăţat să fim cum suntem!". Şi i-au dat lacrimile!

Am înţeles atunci că Dumnezeu îmi întorcea de fapt binele pe care l-am făcut eu pentru ei. Am înţeles că toţi suntem chemaţi să fim "îngeri" unii pentru alţii, dar fiecare la timpul său.

Dumnezeu a vrut ca îngerul lor să se numească "mama", iar pe mine m-a răsplătit cu mai mulţi îngeri care se numesc "copii". Chiar dacă am descoperit aceasta acum când mă aflu în suferinţă, consider că încă nu-i târziu. (Lăcrămioara)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba