Am intrat în Europa...

Ultima zi a anului 2006 pe la ora 16.00. La distanţă de cinci minute de parohie se află un teren minunat de circa patru hectare, pajişte pentru păscut oile. Este şi un pârâiaş fermecător, iarbă minunată, prielnic şi pentru un fotbal pentru amatori, mai ales pentru copii. Există şi un mic lac, acum îngheţat, numai bun pentru patinaj. Oi nu mai sunt, probabil au fost duse în siguranţă la un staul pregătit din timp. Privelişte mirifică.

Peste tot sunt însă sticle de plastic aruncate la voia întâmplării. Sunt sute, poate mii de astfel de sticle.

Prin apropiere trec un soţ şi o soţie, cu un copilaş de patru-cinci anişori. Ne salutăm respectuos... Venind vorba despre sticlele de plastic, soţia spune: "La primăvară vom plăti pe cineva să vină să le strângă şi să le ducă la reciclare".

Am rămas nedumerit. Cum adică să plătim, m-am gândit eu. Am putea, cu un grup de copii sau tineri, într-o oră să le strângem pe toate la o grămadă şi cu un preţ minim (sau deloc) să ajungă la centrul de colectare.

Dacă acele multe sticle se pot aduna cu un efort minim şi educativ pentru cei mici (pentru toţi), de ce să n-o facem?

Până atunci sticlele rămân pe teren. Am intrat în Europa...

Pr. Ştefan Erdeş