Nu e o povară, este copilul meu!

Este îmbucurător faptul că încă de mici, copiii au posibilitatea ca, aduşi de părinţi, să participe la sfintele Liturghii, la cateheze şi la alte întâlniri care au loc în cadrul unei parohii.

Familiaritatea lor cu Dumnezeu, cu rugăciunea, cu biserica şi cu membrii parohiei din care fac parte, îi va ajuta, când vor creşte mari, să se maturizeze în credinţă.

În acest sens, deseori, mamele îşi poartă cu ele copiii încă de mici la biserică. Şi pentru că uneori sunt prea mici pentru a sta sau a merge în picioare, astfel de copii sunt ţinuţi direct în braţe.

Ce-i drept, uneori deranjează, dar dacă avem în vedere că Liturghia nu durează prea mult, indiferent de deranjul pe care îl pot face, cu puţin efort, poate fi depăşit.

În unele biserici, văd conturându-se deja camere speciale în care, mamele, alături de copiii lor mici, participă la Liturghie.

În comunitatea din care fac parte nu este o astfel de cameră, dar trebuie să recunosc nici nu este un deranj prea mare. În general, mamele ştiu cum să-i potolească pe "micuţii creştini".

Printre aceste mame, mi-a fost dat să întâlnesc una care avea ceva deosebit. Atât la sfânta Liturghie cât şi în afara ei, de câţiva ani, o vedeam cu un copil în braţe. Şi pentru că locuiesc la oraş, comunitatea fiind foarte mare, personal, nu aveam de unde să o cunosc. Am văzut-o o dată, am văzut-o de două ori şi astfel mi-a atras atenţia. Un timp am avut impresia că lucrează la o creşă de copii şi zilnic ia câte unul şi-l aduce la sfânta Liturghie. Însă nu era aşa! Şi nici nu a avut mai mulţi copii, unul după altul. Era unul şi acelaşi copil pe care îl purta zilnic în braţe, oriunde ar fi mers.

Într-o zi, curiozitatea m-a determinat să o opresc şi să o întreb asupra a ceea ce mie mi se părea o enigmă. Mi-a dezvăluit că acel copil era copilul ei, dar că din cauza unor probleme de sănătate era un copil cu dizabilităţi. Din cauza unei boli nu creştea, nu putea să meargă în picioare şi era nevoită să-l poarte mereu în braţe. Atunci, tot în curiozitatea mea, am întrebat-o dacă nu-i vine greu să poarte această povară, iar ea, schiţând un zâmbet, mi-a răspuns: "Nu e o povară, este copilul meu!"

Ştia că nu poate să aibă copii, de aceea medicii i-au recomandat să fie foarte atentă în acest sens. De asemenea, ştia că, având vreun copil, era posibil ca el să se nască cu diverse malformaţii.

Tânăra femeie nu s-a descurajat. Pentru că îşi dorea foarte mult un copil, împreună cu soţul au hotărât că, indiferent cum se va naşte şi cât va trăi, să accepte provocarea.

După naştere, cel puţin un timp, au avut impresia că totul va fi bine. Copilul însă nu lua prea mult în greutate şi nici nu creştea atât cât ar fi trebuit s-o facă. Acum îl purta în braţe şi o făcea în mod special la sfânta Liturghie, pentru că, spunea ea: "Este un dar din partea lui Dumnezeu. Îl port cu mine şi îl arăt zilnic lui Dumnezeu şi-l rog să mi-l lase cât mai mult. Aşa cum este, este copilul meu!"

M-a impresionat mărturia ei şi m-am simţit ruşinat, pentru că în mintea mea am lăsat să-mi treacă o sumedenie de scenarii. Era atât de senină şi fericită pentru acel copil!

Aveam în faţa mea o mamă adevărată. Ştia că nu avea să aibă pentru un timp prea îndelungat acel copil, dar atât cât avea să îl lase Dumnezeu, s-a hotărât să-l iubească întocmai ca pe un copil normal. Era copilul ei, de aceea nu-l considera o povară! (Dumitru)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba