Fericirea întru Domnul

Fericirea este o noţiune extrem de relativă. Pe fiecare dintre noi îl face fericit altceva: pe unul, o maşină decapotabilă; pe altul, o carte bună; pe altul, un câştig la loterie. Subiectivitatea şi superficialitatea ne fac şi pe unul şi pe altul să considerăm, la un moment dat, că ne-am găsit fericirea; proba timpului arată însă că nici una din pretinsele fericiri rezultate din ambiţii şi pasiuni vremelnice nu este durabilă.

Problema este sistemul de valori la care ne raportăm atunci când încercăm să ne găsim fericirea. Creştinismul ne supune mereu atenţiei prăpastia aflată între valorile lumii acesteia şi cele ale împărăţiei lui Dumnezeu.

Una din valorile unanim recunoscute în lumea noastră este banul. El oferă o falsă siguranţă şi iluzia liniştii. Dar Isus zice: "Faceţi-vă pungi care nu se învechesc, comoară nepieritoare în ceruri, unde hoţul nu se apropie, nici molia nu o roade. Căci unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră" (Lc 12,33-34).

Banul dă putere. Putere asupra lumii acesteia. Iar cei care o conduc se consideră tari. Cu toate acestea, "suntem tari atunci când tu eşti tăria noastră, dar când tăria noastră se sprijină doar pe noi înşine, atunci nu-i decât slăbiciune" (Sf. Augustin).

Puterea, la rândul ei, conduce la ispita infailibilităţii. Cel care are bani şi putere îşi arogă meritele gloriei sale ca o consecinţă a aşa-zisei înţelepciuni cu care şi-a orânduit viaţa. Dar "începutul înţelepciunii este frica de Domnul" (Ps 111/110,10).

Există în Evanghelia după Ioan un verset surprinzător, atât de scurt încât suntem tentaţi să-l trecem cu vederea la o lectură mai neatentă, dar care este cu adevărat sublim. Versetul acesta spune despre Isus şi despre spiritul creştin mai mult decât orice înţelepciune. Este însăşi esenţa fericirii. În el sunt puse în antiteză valorile lumii şi valorile împărăţiei lui Dumnezeu mai explicit decât oriunde altundeva în evanghelii.

Este vorba de In 6,15. După ce Isus a înmulţit pâinile şi a hrănit cinci mii de bărbaţi din cinci pâini de orz şi doi peşti, mulţimea l-a văzut mai puţin ca pe un mesia spiritual şi mai mult ca pe unul care ar putea rezolva problemele materiale ale poporului lui Israel. În umilul învăţător spiritual obştea a întrezărit posibilul lider al unei lumi aflate în declin sub ocupaţia romană. Oamenii se gândeau, şi în vremurile acelea, mai mult la stomac decât la spirit. În condiţiile acestea, ce lucru mai natural decât să-l alegi de conducător pe unul care hrăneşte poporul din nimic? Aici vine minunatul verset despre care vorbeam. Zice evanghelistul: "Aşadar, cunoscând că au de gând să vină şi să-l ia cu forţa ca să-l facă rege, Isus s-a retras din nou pe munte, el singur".

Ei voiau să-l facă "rege", el nu voia decât să fie "singur". "Rege" şi "singur" sunt aici antonime: Ei voiau să-l facă rege al lumii acesteia, el voia să fie singur cu împărăţia sufletului său. Singurătatea e o condiţie esenţială a comuniunii sufletului cu Tatăl ceresc. A fi singur cu Dumnezeu: iată valoarea supremă şi adevărata fericire. A-l iubi pe Domnul cu atâta intensitate încât desprinderea de cele lumeşti să nu fie mortificaţie, ci revelaţie, înălţare.

Superlativul fericirii nu se găseşte în dimensiunea contului din bancă, şi nici în anvergura gloriei pământeşti, ci în intimitatea sufletului nostru cu Domnul, în capacitatea noastră de a-l regăsi întotdeauna pe Cristos în noi şi în cei din jurul nostru. Este evident, "toţi oamenii încearcă să fie fericiţi. Şi totuşi, de atâţia ani, nimeni n-a ajuns niciodată fără credinţă la acest punct vizat necontenit de toţi... Nimeni nu este mai fericit decât un adevărat creştin" (Blaise Pascal).

Claudia Stan