Nimeni nu mi-a spus că mă iubeşte

Viaţa mea era un adevărat şantier. Făceam de toate şi totuşi nu făceam nimic. Vorbeam mult, îmi dădeam peste tot cu părerea, mă credeam un specialist în toate, dar în realitate eram gol. Toată această stare hazardată nu era decât o mască prin care îmi ascundeam propriile slăbiciuni, pe care, din orgoliu, nu le-aş fi recunoscut niciodată nimănui. Aveam totuşi un defect vizibil, unul pe care oricât m-aş fi străduit, nu aş fi reuşit niciodată să-l ascund.

La vârsta de 10 ani, jucându-mă în curtea casei cu un vecin, am alergat după el şi în această alergare m-am împiedicat şi am căzut cu faţa într-o sapă. În urma acestui accident m-am ales cu o cicatrice mare pe faţă. Estetic vorbind, nu pot să spun că arăt prea bine. De fapt, povestea mea adevărată, ceea ce vreau să vă împărtăşesc în mod special, aici începe. Spuneam de cicatricea provocată de acel accident. La început nu mi-am dat seama că ea îmi va putea schimba viaţa aşa cum mi-a schimbat-o. Ştiu că unii copii râdeau de mine, mulţi oameni mari mă priveau lung, şi mai mulţi erau cei care mă întrebau ce am păţit. Singurul loc unde mă simţeam cu adevărat iubit era biserica. Tinerii de aici mă înconjurau cu iubire şi de foarte multe ori cu răbdare. N-am ştiut să fac balanţa între cei care mă iubeau şi cei care mă marginalizau. Căsătorindu-mă, m-am simţit deodată iubit şi luat în seamă. Soţia mea, care era o creştină bună, şi care, recunosc, m-a luat în căsătorie absolut din iubire, a căutat să-mi facă viaţa frumoasă. M-a făcut să mă simt cu adevărat iubit, să trec dincolo de o cicatrice. Cu timpul însă, după ce am avut patru copii, după ce greutăţile familiei au crescut, necesităţile erau din ce în ce mai mari, când locul de muncă pe care îl aveam de ceva ani a început să fie nesigur, am început să nu mai ştiu ce înseamnă iubirea. Eram prea ocupat cu noile necesităţi ca să realizez că pierd o valoare, iubirea. Dar şi problemele şi stresul de la serviciu, toate acestea unite cu o uşoară lipsă a rugăciunii din viaţa mea, m-au dus la disperare. Într-o zi, întorcându-mă de la serviciu, i-am făcut cunoscut soţiei gândul meu, acela de a pleca pentru un timp. I-am motivat că sunt prea obosit, că nimeni nu mă mai ia în seamă, că toţi cer, că aşa nu mai rezist şi am plecat pentru câteva zile la un frate, într-o altă localitate cu gândul de a-mi reface viaţa. În realitate însă aceasta a fost greşeala vieţii mele. Pe lângă cicatricea mea adăugasem acum o alta. Am abandonat serviciul şi am plecat. Îmi trebuiau bani şi dacă timp de câteva zile i-am avut, am rămas fără ei imediat. Stăteam la fratele meu şi trăiam din mila lui. Uneori am fost nevoit să fur sau să cerşesc câte ceva pentru a supravieţui, iar fratele meu într-o zi m-a dat afară. Unde să merg? M-am întors înapoi la soţia şi la familia mea. Ştiam că plecasem din disperare, dar şi din orgoliu. Şi, credeţi-mă, în tot timpul cât am fost plecat, nimeni nu mi-a dat nimic fără ca mai întâi să mă mustre. Nimeni nu mi-a spus că mă iubeşte. Doar soţia, ea împreună cu cei patru copii, mi-au spus şi mi-au arătat că mă iubesc. (Laurenţiu)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba