Rămâi cu noi!

Am crezut din totdeauna că sunt un invincibil, că nimeni, niciodată, nu-mi va putea schimba părerile mele în ceea ce priveşte Dumnezeu, Biserica şi mântuirea sufletului. Ajunsesem să urăsc toate acestea doar pentru că atunci când eram mic, un coleg mi-a spus: "Tu chiar crezi că există Dumnezeu, chiar crezi că trebuie să mergi în fiecare duminică la biserică, chiar crezi că te mântuieşti?" La vârsta pe care o aveam atunci, aceste cuvinte m-au convins.

Înainte de această întâmplare făcusem şi prima sfântă Împărtăşanie, dar eram prea mic să realizez misterul sacramentului. Mirul, recunosc că l-am primit dus de val, dar nici acest sacrament nu a schimbat mare lucru în sufletul meu. Eram deja tânăr şi trebuia să mă căsătoresc. Nu puteam să stau necăsătorit, deoarece consideram că nu sunt în rând cu lumea.

Uneori ştiu că discutam foarte aprins cu preotul care ne-a pregătit şi n-am lăsat-o pe viitoarea mea soţie să trăiască cu ideea că se va căsători cu un bărbat necredincios. Chiar înainte de căsătorie am început să merg la biserică de ochii ei, dar nu mai simţeam nimic pentru ceea ce se întâmpla acolo. După ceva timp de la căsătorie mi-am exprimat făţiş dorinţa ca şi soţia s-o termine cu biserica şi cu Dumnezeu. Cu toate acestea, chiar dacă uneori eram şi violent, ea a continuat să meargă. Într-o duminică, ştiu că era după Paşti, după plecarea soţiei la biserică am avut un moment în care m-am simţit singur. Nu aveam copii, aşa că am hotărât să merg la un vecin. Vecinul însă nu era acasă, era şi el la biserică. Am hotărât atunci să merg la un prieten la care obişnuiam să mai merg, dar şi el era la biserică. M-am întrebat: "Ce găsesc aceşti oameni la biserică?"

Şi, datorită singurătăţii care mă copleşise, am mers la biserică. Imediat după ce am intrat, preotul a zis: "Rămâi cu noi, domnule, căci ziua e pe sfârşite!" Deodată am avut impresia că m-a văzut intrând şi mi s-a adresat în mod direct, spunându-mi să rămân. Nu mai puteam să ies, îmi era ruşine. Mă gândeam: "Dacă ies, se uită lumea după mine". Şi apoi, îmi spusese preotul destul de clar să rămân şi am rămas. După Liturghie l-am aşteptat şi l-am întrebat ce are să-mi spună şi mi-a zis că nu are nimic. Totuşi, am continuat, atunci când am intrat în biserică mi-aţi spus să rămân. Nu v-am zis dv., a răspuns preotul. Dacă aţi fost atent am citit Evanghelia cu Isus pe drumul spre Emaus. Când cei doi ucenici au ajuns în satul din care erau, Isus s-a făcut că merge mai departe, iar ei l-au rugat, spunându-i: "Rămâi cu noi, Doamne, că ziua este pe sfârşite!", iar dv. cred că aţi înţeles: "Rămâi cu noi, domnule!" Dacă e aşa, mă bucur că aţi rămas. Şi chiar nu aveţi nimic să-mi spuneţi, dacă tot m-aţi aşteptat?" "Ba da", i-am răspuns. Şi i-am destăinuit întreaga mea viaţă. I-am zis pe rând despre prietenul meu care mă îndepărtase de biserică, i-am zis despre încăpăţânarea mea ulterioară, iar el mă asculta cu atâta linişte şi calm, că uitasem de singurătate, de trecutul fără Dumnezeu, de familia pe care o întemeiasem doar pe principii umane. La un moment dat, preotul mi-a zis: "Şi ce vă împiedică să faceţi o spovadă bună şi să vă schimbaţi viaţa?" Dacă tot sunteţi aici... (Isidor)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba