Parohia Poiana Micului

Satul Poiana Micului este aşezat pe valea pârâului Humor, care se scurge ca într-o covată printre obcinile munţilor răsăriteni. La vărsarea pârâului Humor în râul Moldova se întinde oraşul cu numele acestui pârâu, Gura Humorului. Pornind din acest oraş pe cursul apei în sus, la o distanţă de circa 5 km întâlnim satul Mănăstirea Humorului. Mai sus cu circa 8 km este amplasat satul Poiana Micului, localitate ce se întinde între versanţii colinelor, de-a lungul albiei pârâului, pe o distanţă de 10 km. La mijlocul satului, adică la km 5, întâlnim cimitirul cu biserica, ce străjuieşte pe parohienii răposaţi.

Satul s-a format în jurul anul 1830, când aproximativ 40 de familii poloneze din ţinutul Cieszyn, Silezia superioară, au venit din Polonia şi s-au stabilit aici. În mijlocul codrilor, unde au fost repartizaţi de comisia din Cernăuţi, ei au găsit o mică poiană cu un cioban care se numea Micu. De aici se trage şi numele satului. Venind tot din zonă muntoasă, polonezii se pricepeau să defrişeze terenurile, să practice exploatarea lemnului, să crească animale şi să cultive pământul. După construirea locuinţelor, au ridicat şi o capelă pentru rugăciune. Lunar, aici se celebra sfânta Liturghie de preotul care venea de la Cacica.

După şapte ani, în 1837, a venit un alt val de colonişti. Erau familii de germani, circa 40, veniţi din munţii Sudeţi. Ei au ocupat partea de sus a cursului apei Humor. Acum, fiind mai mulţi, era nevoie de o capelă mai mare. Capela au ridicat-o din lemn, în mijlocul satului, având de data aceasta şi un paroh. Liturghia se celebra în limba latină, iar predica şi evanghelia erau tălmăcite în limbile polonă şi germană. Primii preoţi au fost: I. Gorak, I. Muszynski, A. Zoles, I. Gmoch, F. Bazal şi B. Garbicz.

În anul 1887 s-a început construirea unei biserici de zid sub coordonarea părintelui Andrei Zoles. Biserica s-a ridicat din piatră şi a fost sfinţită în anul 1894. În apropierea bisericii a fost ridicată şi o şcoală, unde se preda în limba germană şi polonă.

Între anii 1891 şi 1896 au emigrat din Poiana Micului câteva zeci de familii în Bosnia şi în Brazilia (Rio-Negro), simţindu-se vădit golul lor. Cu timpul, viaţa şi-a urmat cursul normal şi liniştit până la izbucnirea Celui de-al Doilea Război Mondial. În vara anului 1939 toate familiile germane au plecat la locurile lor de baştină, împreună cu parohul, rămânând satul şi casele goale.

La 1 mai 1944, când nemţii se retrăgeau cu frontul spre apus, au dat foc satului şi bisericii. Locuitorii satului au reuşit să scape de la foc, dar casele, animalele şi păsările au ars. Când a venit iarna, locuitorii rămaşi în sat şi-au făcut bordeie în pământ. După această nenorocire au venit seceta şi foametea din anul 1946. Strâmtoraţi de atâtea lipsuri, neavând nimic de pierdut, 94 de familii, cu circa 450 de suflete, au emigrat în Polonia, aproape de meleagurile de unde au migrat strămoşii lor. Restul de familii, cam tot atâtea câte au plecat în Polonia, au rămas pe loc şi au construit o biserică în anul 1964.

După plecarea credincioşilor de origine germană, în anul 1939, Poiana Micului a fost filială a Parohiei Gura Humorului, până în anul 1976, când a fost dată în grija Parohiei Soloneţu Nou. Între anii 1946 şi 1976, a locuit în sat venerabilul părinte Iosif Tălmăcel, care a ajutat mult această comunitate, atât pe plan duhovnicesc cât şi pe plan social-economic, fiind specialist în plante medicinale. Dintre ceilalţi preoţi care au activat la Poiana Micului îi amintim pe: I. Handl, K. Bendz, I. Krucki, I. Breaban şi I. Schurgoth. Din anul 1989, satul are preot stabil şi anume pe pr. pensionar Cazimir Cotolevici. În anul 2000, în Poiana Micului erau 200 de familii, cu 600 de credincioşi, s-au oficiat trei cununii, nouă botezuri şi o înmormântare.

Pr. Cazimir Cotolevici