Copilul - binecuvântare, nu blestem!

Cuvintele "Iată, roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău" (Lc 1,38) m-au impresionat întotdeauna. Uneori până la lacrimi! Sunt cuvintele prin care Maria a acceptat planul lui Dumnezeu. Şi nu unul uşor, dimpotrivă. A trebuit să-şi schimbe planurile ei de viitor pe care, ca orice tânără, spera să le împlinească; ea a trebuit să-şi asume riscul de a fi părăsită de logodnic şi ucisă cu pietre; a trebuit să poarte povara fiecărui pas pe drumul aspru de la Betleem la Golgota.

Şi totuşi, după un scurt moment de nedumerire, de cumpănă, de îndoială (Cum va fi aceasta...? Lc 1,34), a rostit acele sublime cuvinte care, după cum spuneam, m-au mişcat.

O mare ipocrizie din partea mea căci, atunci când a venit vremea să le rostesc şi eu..., le-am uitat!

Am doi copii şi, după baremele impuse de societate, sunt suficienţi. Într-adevăr, vremurile sunt grele, pretenţiile mari, provocările numeroase şi, pentru a putea ţine pasul cu cei din jur, un copil e un balast. De aceea, când am constatat că sunt însărcinată (eram sigură că mie nu mi se poate întâmpla), a căzut cerul pe mine. Planurile mele de viitor legate de realizări materiale, carieră, distracţii erau în pericol. Un intrus voia să le spulbere. Nu se poate! De ce tocmai mie? Ce vor spune X şi Y despre mine? Adio viaţă comodă! Adio visuri frumoase!

Dar mai există o soluţie - avortul! O soluţie simplă, ieftină, la îndemâna tuturor, socotită chiar modernă - şi totul intră în normal.

Oare? Chiar aşa să fie? Totul ar fi fost normal? E normal să mă descotorosesc pur şi simplu de tot ce mă încurcă în drum pentru a-mi atinge scopul? Această soluţie nu este mai mult barbară decât modernă?

Mi-am privit copiii în ochi, ochii lor limpezi, clari, nevinovaţi şi prin ei am pătruns în adâncuri... Am văzut alţi doi ochi, la fel de limpezi şi nevinovaţi, care aşteptau să vadă lumina zilei. Citeam în ei neliniştea şi spaima: chiar vrei să-mi închizi ochii înainte de a te vedea? Chiar vrei să mă ucizi?

Nu este o simplă figură de stil. Biologii recunosc faptul că între momentul conceperii şi al naşterii nu există discontinuitate, după cum nu există între copil şi tânăr sau între tânăr şi omul matur. E o chestiune doar de dimensiuni. De exemplu, la 45 de zile de la concepere, este configurată scoarţa cerebrală, sunt formate organele interne, inima se contractă iar mâinile, picioarele, nasul, urechile, ochii sunt vizibile schematic.

Şi atunci, abia atunci, mi-am amintit de mama din Nazaret şi de disponibilitatea ei. Ea cum a putut să-şi asume atâtea riscuri cu atâta seninătate pentru a împlini voinţa Tatălui şi de dragul copilului, iar eu nu pot să-mi schimb măruntele mele planuri, din aceleaşi motive? De ce la ea momentul de cumpănă a durat o clipă iar la mine durează de o săptămână?

Răspunsul este unul singur: sunt o păcătoasă! Viaţa este un dar, iar eu am privit-o ca pe o povară; copilul este o binecuvântare, iar eu l-am privit ca pe un blestem!

Prin gândurile mele ucigaşe, am greşit în faţa lui Dumnezeu şi a copilului! Mă vor ierta oare?

Manuela Diac (Adjudeni)

* * *

Iubirea - scara nemuririi

De vrei scara vieţii să urci
Cum în timp şi alţii urcau,
De vrei să vezi crescută-n vârf de munte
O floare rară, o gingaşă floare,
Culege cu mâna ta crudă, iarba nemuririi...
Ea este floarea iubirii şi de vei
Deschide fereastra, acolo în vârf de munte
Şi tu vei deveni copil, dar tare ca
Piatra vie, ce din adânc ea lasă
Fruntea obosită să ţi-o ude cu stropi
Din apa vie...
De vrei pământul să-nflorească
Tu, munte cândva roşu de atâta sânge ruginit,
Lasă să încolţească şi pe pământul tău
Sămânţa rară, din iubire căzută,
Cu lacrimi sărate din copacul din vise.
Şi atunci copile, urcând scara
Către floarea visată, însuţi vei fi
Copacul iubirii...

Elena Olariu (Răducăneni)