Mamei...

"Nu nesocoti pe mama ta când a îmbătrânit..." (Proverbe 23,22)

...Cu mâinile tremurânde, osoase, cernând prin bucuriile inimii durerea şi sarea pământului, femeia se apropie de fereastră; şoapte abia perceptibile: "Doamne Isuse Cristoase, ai milă de mine"! făceau buzele să se mişte uşor, discret ca şi cum ar murmura o melodie veche, melodie ce-i descoperă din tainele amintirii pe cele mai frumoase. La trecerea dintre luni, o dată cu schimbarea luminii, în sufletul ei o sete adâncă îi cuprinse gândurile; prin ochiul de geam întrezărea parcă fuga copilărească a celor ce cu atâta drag îi îmbrăţişase şi plânse la durerea lor, că acum ar fi vrut să şi-i aibă în preajmă. De afară, o boare imperceptibilă îi răcorea fruntea ridată şi obrajii i se inundară de lacrimile prelinse fără de voie, simţind gustul dulceag-sărat al trecerii timpului... O şuviţă de argint, căzută din părul ei, "dănţuia slobod" pe frunte, alinându-i cumva durerea ascunsă, e mama tuturor timpurilor, este marea mamă ce cu jertfă imensă şi-a alăptat puiii, i-a mângâiat în vremi de restrişte, uitându-şi de sine şi cerând continuu iubirea supremă... E mama care din ceas a făcut zi, din zi lună, apoi ani, sute de ani de suferinţă cu urmele vremilor pe chipu-i şi totuşi atât de senină, cu plânsul tăcut, fără de lacrimi ce-i dă aureolă de vestală... E mama care iubeşte şi iartă... Şi iarăşi iubeşte... Iar buzele, într-o şoaptă continuă, abia perceptibile, murmură: "Doamne Isuse Cristoase, ai milă de mine!"

De departe, din cele patru zări, copiii, fiindu-i plecaţi, căci le crescuseră aripile, visează căsuţa bătrână din mijlocul satului, înconjurată de gutuii - şi ei bătrâni acum - ale căror poame parcă le gâdilă nările şi-i îmbiie să muşte cu poftă din fructul pufos, uşor acruţ cu parfum de poamă divină... Şi poftă de viaţă. Pe obrajii ei, adânciţi de urmele lacrimilor, se lăsă o tăcere de piatră şi linişte. Deşi nu mai plânge, ea ştie că nu peste multă vreme puiii ei se vor întoarce la cuibul străvechi, uşor dărăpănat de-a lungul anilor şi, pentru o bucată de vreme iar va înflori. Ea, bătrâna mamă, veşnic floare vie a amintirilor, cu bucurie de copil în suflet şi plâns de copil, la durere, ea veşnic mama cea nemuritoare uneşte cu lumină şi lacrimi de argint căldura dintre inimi...

Priveşte tăcută prin ochiul de geam ce-o desparte de iarna de afară, iar o scânteie ce iese din sobă pocnind o face să tresară: o voce lăuntrică îi spune să pregătească cina: în seara aceasta, din cele patru zări, toţi puiii, ce cândva zburaseră de la cuibul străvechi, primindu-i mesajul în vis, mesajul ei tăcut, se vor aduna să ia masa împreună...

Şi geamul, încălzit de lacrima rece şi sărată a femeii, lăsă să se întrezărească discret urme ale unei flori, şi încă una... de ghiocel.

Este 1 martie.

Elena Olariu (Răducăneni)

* * *

Mama

Mama e un cântec vesel,
E iubirea-n zori de zi,
Mama-i cântecul culorii,
Florile peste câmpii.

Mama-i curcubeu pe ape,
E sărut de suflet sfânt,
Mama-i îngerul de-aproape,
Fericirea pe pământ.

Mama este tot ce-i bun
Mama-i versul lăcrimând,
Mama-i flacără arzând,
Ori şi unde, ori şi când.

Paulina Popa