Da, spus a doua oară

Ştiam că Dan şi Cristina aveau dificultăţi în căsătorie, dar nu mă gândeam că pot ajunge la divorţ. "Nu mai pot, mi-a spus Cristina, n-am spus nimănui până acum ca să nu ne facem de râs în sat, dar nu se mai poate. Am suportat zece ani de certuri, neînţelegeri, teamă, dar eu şi copiii nu mai putem continua în felul acesta". Părinţii şi fraţii lor au încercat de nenumărate ori să împiedice acest pas, dar acum s-au resemnat neputincioşi în faţa imposibilităţii unei împăcări. Totuşi eu, ca naşa lor de cununie, nu puteam să mă împac cu gândul că nu se mai poate face nimic. Îi cunoşteam bine pe amândoi, bunătatea şi generozitatea lor, şi mi-am zis: "Ceea ce e imposibil pentru oameni este posibil la Dumnezeu". Într-o după-amiază am vorbit cu Cristina: am ascultat ceasuri întregi argumente convingătoare. "Într-adevăr numai Dumnezeu mai poate face ceva", am zis. În altă zi am vorbit cu Dan. Avea şi el argumentele lui. Şi am continuat în felul acesta, fără a mă descuraja, mai multă vreme. Încet, încet am intrat tot mai mult în problematica acestei familii, în ruptura ce se deschisese. Trăiam această dramă împreună cu protagoniştii şi descopeream cum multe răni se cicatrizau, acoperite de balsamul credinţei în Dumnezeu pe care îl duceam mereu cu mine.

Într-una din zile mi s-a părut că a sosit momentul să le vorbesc direct, fără a mă face de neînţeles. I-am invitat la mine acasă, fără ca să ştie unul de celălalt. Când s-au întâlnit... nici măcar nu se priveau, stăteau cu spatele unul la altul. Ca să sparg gheaţa, cu zâmbetul pe buze şi ceva umor, am început: "Totuşi voi v-aţi căsătorit din dragoste; când v-aţi întâlnit eraţi atât de tineri: Dane, îţi aminteşti acea primă întâlnire? Ce ai simţit văzând-o pe Cristina? Şi tu Cristina?...

Îmi răspundeau monosilabic, dar îşi aminteau foarte bine...

"Ştiţi ce s-a întâmplat apoi? Vă spun eu: această iubire a voastră, fiind omenească, era ca o floare frumoasă care, la un moment dat, s-a ofilit şi nu aţi mai reuşit s-o recunoaşteţi, dar în locul ei poate înflori alta, ce nu se ofileşte, atunci când iubirea e construită pe Dumnezeu. Voi de acum trebuie să începeţi să descoperiţi adevărata legătură a căsătoriei, iubindu-vă într-un mod supranatural, văzându-l pe celălalt aşa cum îl vede Dumnezeu, cu milă şi generozitate şi el vă va ajuta să rezistaţi oricărei piedici."

Simţeam cum Dumnezeu dărâma bariera care de ani de zile se ridicase între ei, iar Dan şi Cristina s-au decis să asculte şi să urmeze invitaţia lui Isus.

S-au dus la biserică şi, după ce s-au spovedit pentru a începe cu adevărat totul de la capăt, şi-au reînnoit în faţa preotului promisiunile de la căsătorie. A urmat o mică petrecere, între noi, pentru această "nouă" cununie, iar Cristina îmi spunea cu ochii strălucind de fericire: "A fost o zi extraordinară, cea mai frumoasă, iar noi ne simţim într-adevăr proaspăt căsătoriţi".

Au trecut deja câteva luni. Totul e foarte bine. Secretul lor stă în cuvintele pe care mi le-a spus Cristina de curând: "Căutăm să rămânem fideli propunerii de a nu ne îndepărta de Dumnezeu, deoarece, cu cât ne îndepărtăm mai mult de el, cu atât iese la suprafaţă omul din noi şi atunci... atunci ne cerem scuze şi începem totul de la capăt. Ştii ce am descoperit? Că îl iubesc mai mult pe Dan acum, decât prima dată când ne-am cunoscut şi ne-am logodit". Antonia (Iaşi)

Pagină realizată de pr. Cristinel Fodor