Vineri, 9 august 2024 

Sfinţii Fermus şi Rusticus

martiri

Pentru biografia acestor doi martiri, patroni secundari ai Bisericii din Verona, trebuie să apelăm la date parţial legendare, oferite de o Passio redactată după modelul celei a sfinţilor Victor, Nabor şi Felix din Milano. După Passio a sfinţilor Fermus şi Rusticus, martiriul lor datează de la începutul secolului al IV-lea, regnante impiissimo Maximiano imperatore in civitate Mediolani. În timpul persecuţiei anticreştine din anul 303 un patrician bergamasc cu numele de Fermus, însoţit de ruda sa Rusticus, este arestat şi dus în faţa împăratului.

Începe astfel "patima" lor: daţi în grija lui Anolinus, Fermus şi Rusticus sunt duşi la Verona şi aici lăsaţi sub paza prefectului oraşului, Cancarius, în timp ce Anolinus îşi continuă drumul până la Veneţia. În închisoarea veroneză cei doi prizonieri primesc vizita episcopului Procolus. Bătrânul se dusese în închisoare pentru a-i întări, dar din acea discuţie primeşte atâta edificare încât el însuşi ar voi să împărtăşească nu numai închisoarea, ci chiar gloria martiriului. Dar statornicia lui Fermus şi Rusticus este pusă la grea încercare prin chinuri pe cât de crude, pe atât de inutile. Întăriţi prin viziuni cereşti şi susţinuţi de minunate intervenţii divine, se dispun să mărturisească credinţa lor în Cristos prin martiriu. Într-adevăr, Anolinus abia întors la Verona îi convoacă la tribunalul său şi la refuzul lor de a se lepăda de Cristos porunceşte să fie decapitaţi în câmp deschis, în afara zidurilor oraşului.

În plus, interzice ca trupurile lor să fie înmormântate, dar câţiva cetăţeni din Bergamo, navigând de-a lungul fluviului Adige, adună rămăşiţele pământeşti şi le reaşază cu veneraţie într-o localitate neidentificată. Alte izvoare, cum ar fi Martirologiul Ieronimian, care-i aminteşte pe cei doi martiri la 9 august, relatează că ambii au trăit şi au suferit martiriul în răsărit. Ipoteza originii africane a lui Fermus şi Rusticus, susţinută de alte mărturii, pare cea mai probabilă. Ritmul Pipinian, un document de la sfârşitul secolului al VIII-lea, spune că rămăşiţele pământeşti ale celor doi martiri au fost transportate "din îndepărtate insule ale mării".

Un alt document din secolul al X-lea, Translatio ss. Firmi et Rustici, dezvolta mai departe întâmplarea lor, afirmând că după martiriu trupurile lor au fost transportate în Africa, apoi în Capodistria, ulterior la Trieste, de unde episcopul veronez Annone i-ar fi recuperat, transportând în mod solemn rămăşiţele lor pământeşti la Verona, unde sunt şi acum păstrate, în splendida biserică închinată lor, aparţinând mai întâi benedictinilor şi, din anul 1261, franciscanilor.

(Text preluat din cartea Sfântul zilei de Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini
Edizioni Paoline, 1978. Traducere de pr. Iosif Agiurgioaei)

* * *

Călugăriţa spaniolă Bonifacia Rodríguez Castro (1837-1905) este fondatoarea Congregaţiei "Slujitoarele Sf. Iosif". "Fiind în acelaşi timp muncitoare, a perceput riscurile acestei condiţii sociale din epoca sa. În viaţa simplă şi ascunsă a sfintei Familii din Nazaret a aflat un model de spiritualitate a muncii, care redă demnitatea persoanei şi face din fiecare activitate, oricât de umilă ar părea, o ofrandă adusă lui Dumnezeu şi un mijloc de sfinţire".

("Lumina creştinului", 1/2004)

* * *

Marianne Cope

Pe numele ei adevărat Barbara Koob, Marianne Cope s-a născut la 23 ianuarie 1838 în Heppenheim (Germania). În anul 1840 a emigrat împreună cu familia în Statele Unite ale Americii, stabilindu-se la New York. În anul 1862 a intrat în Congregaţia "Surorile Sfântului Francisc", luându-şi numele de Marianne. Un an mai târziu a depus voturile în cadrul aceleiaşi congregaţii şi timp de 20 de ani a slujit în Dieceza de Syracuse. O perioadă a exercitat funcţia de profesor, apoi a fost numită superioară a unui convent. În anul 1870 s-a aflat la conducerea Spitalului "Sf. Iosif", apoi a devenit magistră de novice, iar în anul 1877, superioară provincială.

În noiembrie 1883, împreună cu alte şase surori franciscane, a plecat în Honolulu (Hawaii) pentru a-i îngriji pe cei leproşi. Şi-a propus să stea doar câteva luni şi apoi să se întoarcă în Syracuse, însă a petrecut aici nu mai puţin de 35 de ani în mijlocul bolnavilor. În noiembrie 1888, împreună cu alte două surori, sora Marianne a fondat o casă şi o şcoală pentru tinerele din peninsula Molokai.

Din cauza unei boli cronice de rinichi, ultimii ani i-a petrecut imobilizată într-un scaun cu rotile. A murit la 9 august 1918 la Kalaupapa, în Hawaii, în urma unui atac de cord. Cu ocazia procesului de beatificare, rămăşiţele ei pământeşti au fost aduse în 2005 la New York, în Dieceza de Syracuse.

Emanuel Imbrea

("Lumina creştinului", 6/2005)

* * *

Tereza a Crucii

Îndemnându-ne să recurgem adesea la mijlocirea sfinţilor, în finalul Mesajului pentru Cea de-a XX-a Zi Mondială a Tineretului, papa Ioan Paul al II-lea a propus-o, printre alţii, şi pe sfânta Tereza Benedicta a Crucii - Edith Stein (1891-1942) - ca model de trăire a eroismului evanghelic. Este sfânta care "a căutat adevărul cu pasiune" şi nu a ezitat "să-şi pună capacităţile intelectuale în slujba credinţei". Despre viaţa acestei martire, comemorată la 9 august, cititorii pot găsi şi alte articole în Lumina creştinului nr. 8 (1997) şi nr. 11 (1998).

S-a născut la 12 octombrie 1891 la Breslau (astăzi Wroclaw, în Polonia), într-o familie de naţionalitate prusacă şi evreiască. După terminarea studiilor liceale, în perioada 1911-1915, Edith a urmat cursurile Universităţii din Breslau şi din Göttingen, unde l-a cunoscut pe filozoful Edmund Husserl. În anul 1915 şi-a întrerupt studiile pentru a lucra ca infirmieră într-un spital militar. În anul următor şi-a susţinut teza de doctorat la Universitatea din Freiburg, devenind apoi asistenta lui E. Husserl.

În noiembrie 1918, Edith şi-a întrerupt colaborarea cu Husserl şi s-a întors la Breslau pentru a pregăti examenul de numire în învăţământul universitar. În anul 1921, în timpul şederii la Bergzabern, E. Stein a citit autobiografia sfintei Tereza din Avila, luând drumul convertirii. Astfel, în anul 1922 a primit botezul catolic, luându-şi numele de Tereza Hedviga, a făcut prima Împărtăşanie şi a primit Mirul.

În perioada 1923-1931 a predat la Institutul de Formare Pedagogică, a tradus Corespondenţa şi Jurnalul lui J.H. Newman, precum şi lucrarea "De veritate" a sfântului Toma de Aquino. În anii următori a fost conferenţiară la Institutul de Pedagogie Ştiinţifică de la Münster, fiind mai apoi destituită în virtutea legilor antisemite.

La 14 octombrie 1933, Edith a intrat în conventul carmelit din Köln-Lindenthal, luându-şi numele de Tereza-Benedicta a Crucii. Pentru a fi ferită de persecuţia nazistă a fost transferată, în anul 1939, în conventul olandez din Echt, de unde totuşi a fost arestată în anul 1942 şi dusă la Auschwitz, unde a murit la 9 august într-o cameră de gazare, împreună cu sora ei, Roza.

A fost beatificată de papa Ioan Paul al II-lea la 1 mai 1987, apoi canonizată la 11 octombrie 1998 şi proclamată copatroană a Europei la 1 octombrie 1999, alături de sfânta Brigitta din Suedia şi Ecaterina din Siena.

Motoul sfintei Tereza Benedicta a Crucii - "Nu-ţi visa viaţa de creştin, ci trăieşte-ţi activ visul de credinţă!" - reprezintă pentru toţi un îndemn de a trăi în mod autentic viaţa creştină şi de a creşte în credinţă, contemplându-l pe Cristos în misterul crucii sale.

Emanuel Imbrea

* * *

Din scrierile sfintei Tereza a Crucii

* "Rugăciunea reprezintă o scară a lui Iacob, pe care spiritul omului se ridică spre Dumnezeu şi pe care harul lui Dumnezeu coboară către om... Deşi vedem sufletul uman în singurătate şi mizerie, deşi suntem martori la ceea ce-l năpădeşte, la căderile şi ridicările sale, suntem însoţiţi de certitudinea plină de siguranţă că acesta este făurit de mâinile lui Dumnezeu, că drumul şi ţelul său stau într-un mod vizibil în faţa strălucirii Celui Veşnic" (Căi spre liniştea interioară).

* "Drumul neamului omenesc porneşte de la Cristos pentru a ajunge la Cristos. El creează omul conform chipului pe care el însuşi a dorit să-l realizeze cândva în propria sa persoană" (Fiinţa finită şi Fiinţa eternă).

* "Atingerea divină nu are nici formă, nici întindere, căci cuvântul este scutit de orice formă şi de orice modă. Ea este substanţială, adică se împlineşte în suflet pur şi simplu prin fiinţa lui Dumnezeu şi este din acest motiv inexprimabilă. Cum este infinită, ea este, aşadar, infinit de delicată. În felul acesta, sufletul poate gusta din savoarea vieţii eterne" (Ştiinţa crucii).

("Lumina creştinului", 8/2005)

Alegeţi altă zi:

12345678910111213141516171819202122232425262728293031 Ianuarie Februarie Martie Aprilie Mai Iunie Iulie August Septembrie Octombrie Noiembrie Decembrie