Duminică, 9 iunie 2024 

Sfântul Efrem

diacon şi învăţător al Bisericii (comemorare facultativă)

Ştim foarte puţine despre viaţa sfântului Efrem. S-a născut la Nisibi, în Mesopotamia de Nord, la începutul secolului al IV-lea, cel mai probabil în anul 306. Avea aşadar şapte ani, când Constantin a dat edictul din Milano, care a deschis libertatea creştinilor de a-şi mărturisi credinţa. Totuşi, se pare că Efrem nu s-a putut bucura de libertatea de cult în cadrul propriei familii, tatăl său fiind preot păgân, fiind, astfel, puţin înclinat să accepte formaţia creştină. Efrem a fost alungat de acasă. La 18 ani a primit botezul şi a trăit din munca proprie, la Edessa, ca om de serviciu într-o baie publică. În anul 338 Nisibi a fost atacată de către perşi, iar Efrem a alergat în ajutorul său.

Când Nisibi a căzut sub dominaţia persană, Efrem, devenit diacon, s-a stabilit în anul 365 definitiv la Edesa, unde a condus o şcoală, murind la 9 iunie 373. Benedict al XV-lea l-a declarat învăţător al Bisericii în anul 1920. Tradiţia ni-l aminteşte ca pe un om auster. Nu cunoştea limba greacă şi probabil acesta a fost motivul pentru care nu găsim în opera sa literară acea influenţă teologică a vremii, caracterizată de controversele trinitare. El este transmiţătorul autentic al doctrinei creştine antice. Mijlocul folosit de sfântul Efrem pentru răspândirea adevărului creştin este, în primul rând, poezia, fapt pentru care a fost definit "lira" sau "harpa" Duhului Sfânt".

În timpul său se organiza cântul religios "alternat" în biserici. Iniţiatorii au fost sfântul Ambrozie la Milano şi Diodor la Antiohia. Diaconul din Nisibi, la graniţele creştinătăţii şi ale lumii romane, a compus în limba natală poezii cu conţinut didactic şi de îndemânare, cu caracter liric şi potrivite pentru cântul în comun. Caracterul popular al poeziilor sale a dus îndată la o vastă răspândire. Din Siria au ajuns în orientul mediteranean, graţie şi unor traduceri îngrijite în limba greacă.

Efrem nu scria pentru gloria literară; el se folosea de poezie ca de un excelent mijloc pastoral până şi în omilii şi în discursuri. Cunoaşterea profundă a Sfintei Scripturi îi oferea bogatului său talent poetic elementul cel mai potrivit pentru a se cufunda în misterele adevărului şi a scoate din ele învăţături utile pentru poporul lui Dumnezeu. El este şi "poetul Madonei", căreia i-a dedicat 20 de imnuri şi faţă de care a avut expresii de gingaşă devoţiune. O invoca pe Maria "mai strălucitoare decât soarele, mijlocitoare între cer şi pământ, pace, bucurie şi mântuire a lumii, coroană a fecioarelor, cu totul curată, imaculată, încoronată, neatinsă, venerabilă, onorabilă...".

(Text preluat din cartea Sfântul zilei de Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini
Edizioni Paoline, 1978. Traducere de pr. Iosif Agiurgioaei)