Luni, 20 mai 2024 

Sfântul Bernardin din Siena

preot (comemorare facultativă)

Stenografiate printr-o metodă de invenţie proprie de către un ucenic, predicile populare ale sfântului Bernardin de Siena au ajuns până la noi cu toată naturaleţea, stilul rapid şi expresivitatea, cu care erau pronunţate în diferite pieţe italiene. Şi recitindu-le astăzi se descoperă în ele actualitatea temelor, printre care cele mai frecvente erau cele ale carităţii, unităţii, înţelegerii şi dreptăţii. Biciuia lăcomia noilor îmbogăţiţi, negustori, bancheri, cămătari, samsari, pentru care recurgea la un joc de cuvinte numindu-i "fără aripi", adică incapabili de a-şi lua zborul şi de a se ridica cu o palmă de la "lucrurile" sau "economiile" lor: "Eu ştiu bine că averea pe care o deţii nu este a ta proprie; dimpotrivă Dumnezeu a dat-o lumii, pentru a veni în ajutorul nevoii omului: nu este a omului, nu, dar pentru nevoia omului".

Avea cuvinte foarte dure pentru cei care "se leapădă de Dumnezeu pentru o căpăţână de usturoi" şi pentru "fiarele cu dinţii lungi care rod oasele săracului". "Dacă tu ai o avere suficientă şi nu ai nevoie, şi nu o împarţi şi mori, vei merge în casa cea fierbinte din acest motiv". "O tu care ai atâţia oameni dezbrăcaţi, mai mulţi decât cei care nu au o ceapă, acoperă trupul săracului, când îl vezi atât de zdrenţăros şi gol: trupul său şi al tău este acelaşi trup". Recurgea la exemple familiare cum ar fi cel al cepei ţinute împreună foaie cu foaie, pentru a explica necesitatea unirii şi a înţelegerii.

Chiar şi după moartea sa, survenită în oraşul Aquila, în anul 1444, sfântul Bernardin a continuat opera sa de împăcare. Într-adevăr, ajunsese să moară în acest oraş şi nu a putut să-şi ţină cursul de predici, pe care şi-l propusese. Continuând luptele dintre facţiunile opuse, trupul său aflat în sicriu a început să verse sânge ca o fântână arteziană, iar curgerea s-a oprit doar când cetăţenii din Aquila s-au împăcat. Drept recunoştinţă s-a decis ridicarea unui măreţ monument sepulcral, realizat apoi de către Silvestro di Giacomo.

Sfântul Bernardin, canonizat în anul 1450, adică la numai şase ani de la moarte, era născut în anul 1380 la Massa Marittima, din nobila familie sieneză Albizzeschi. Rămas orfan de părinţi la vârsta tânără, a fost crescut la Siena de doi unchi. A frecventat Universitatea din Siena până la douăzeci şi doi de ani, când a părăsit viaţa lumească, pentru a îmbrăca haina franciscană. În sânul ordinului a devenit unul dintre principalii susţinători ai reformei franciscanilor observanţi. Vestitor al devoţiunii faţă de sfântul nume al lui Isus, punea să se scrie monograma "YHS" pe tăbliţe de lemn, pe care le dădea spre sărutare publicului la sfârşitul discursului. Sfântul Bernardin este patronul agenţilor de publicitate italieni.

(Text preluat din cartea Sfântul zilei de Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini
Edizioni Paoline, 1978. Traducere de pr. Iosif Agiurgioaei)

* * *

Martor eroic în slujba lumii

Arcangelo Tadini

Fondator al Congregaţiei Surorilor Muncitoare din Sfânta Casă de la Nazaret, Arcangelo Tadini, preot, a fost proclamat fericit duminică, 3 octombrie 1999, alături de Ferdinando Maria Baccilieri, Edward Joannes Maria Poppe, Mariano da Roccacasale, Diego Oddi şi Nicola da Gesturi. În timpuri diferite şi prin modalităţi diferite, fiecare dintre ei şi-a dat viaţa în slujirea evangheliei.

S-a născut la Verolanuova, Brescia, Italia, la 12 octombrie 1846. După terminarea studiilor elementare în satul natal, Arcangelo se înscrie la liceul din Lovere. În 1864 intră în seminarul din Brescia, unde studia şi fratele lui, don Giulio.

Don Arcangelo începe noul său minister cu un an de boală, care îl constrânge să rămână în familie. Din 1873 este vicar cooperator la Lodrino, un mic sat de munte, şi apoi paroh la sanctuarul "Sf. Maria della Noce", regiunea Brescia. Atenţia sa faţă de cei săraci o are încă din primii ani de slujire sacerdotală când, din cauza unei alunecări de pământ, mulţi dintre credincioşii parohiei rămân fără casă. Reuşeşte să organizeze în parohie o masă pentru 300 de oameni pe zi şi să dea o locuinţă celor sinistraţi. În 1885 intră în Botticino Sera ca vicar cooperator. Doi ani mai târziu, este numit paroh al aceleiaşi biserici. Desigur, anii petrecuţi la Botticino sunt cei mai rodnici din întreaga viaţă a lui don Tadini. Îşi iubeşte credincioşii ca pe fiii săi şi nu se menajează cu nimic, vrea ca toţi cei încredinţaţi grijii sale pastorale să poată creşte atât din punct de vedere uman, cât şi spiritual. Începe crearea unui cor, a unei orchestre muzicale, fondează diferite confraternităţi, restructurează biserica, oferă oricărei categorii de persoane cateheza adaptată, se îngrijeşte de liturgie. Are o atenţie deosebită faţă de celebrarea sacramentelor. Pregăteşte predicile având alături, pe de o parte cuvântul lui Dumnezeu şi al Bisericii, pe de altă parte drumul spiritual al poporului său. Când vorbeşte de la amvon toţi rămân loviţi de căldura şi puterea pe care le emană cuvintele sale. Grija sa pastorală se îndreaptă mai ales spre noile sărăcii. Este timpul primei revoluţii industriale. Don Tadini, urmând exemplul altor preoţi, fondează la Botticino Asociaţia Muncitorească a Ajutorului Reciproc, care garanta muncitorilor un ajutor în caz de boală, invaliditate şi bătrâneţe. Printre credincioşii săi, tinerele, tocmai pentru că sunt tinere şi femei, sunt printre muncitorii care în cea mai mare parte trăiesc în nesiguranţă şi sunt supuse nedreptăţilor. Exploatate, stoarse ca lămâile, reuşesc foarte greu să formeze o familie şi să-şi crească proprii copii. Lor, don Tadini le dăruieşte o mare parte din propriile forţe. Stimulat de enciclica Rerum novarum a lui Leon al XIII-lea din 1891, interpretând semnele timpurilor, proiectează şi construieşte o filatură, dând sens întregului său patrimoniu familial. În 1875, filatura este terminată cu structuri şi instalaţii de avangardă. Trei ani mai târziu cumpără vila de lângă filatură pentru a face un internat pentru muncitoare. Pentru a educa tinerele muncitoare don Tadini fondează Congregaţia Surorilor Muncitoare din Sfânta Casă de la Nazaret. Ele intră în clădirile industriale pentru a lucra cu muncitoarele, se ocupă de fete împărţind greutăţile şi tensiunile muncii şi le educă prin exemplu, câştigându-şi astfel pâinea la acelaşi loc de muncă. Surorilor muncitoare şi familiilor, don Tadini le aduce ca exemplu pe Isus, Maria şi Iosif de la Nazaret care, în tăcere şi în ascuns au lucrat şi au trăit cu umilinţă şi simplitate. Surorilor şi tinerelor muncitoare le arată ca exemplu pe Isus, care nu numai că s-a sacrificat pe sine pe cruce, dar mai întâi, timp de 30 de ani la Nazaret, nu s-a ruşinat să folosească instrumentele de tâmplar, să aibă mâinile bătătorite şi fruntea scăldată de sudoare.

Iubirea sa de tată şi operele sale îi fac pe muncitori să înţeleagă că munca nu este un blestem; el este locul unde omul este chemat să se realizeze ca om şi creştin. Cu o sănătate atât de fragilă şi şchiop, unde a găsit don Tadini puterea de a realiza toate acestea? Răspunsul îl aflăm în intima şi constanta unire a sa cu Dumnezeu, susţinută de penitenţă şi rugăciune. Credincioşii săi îl văd adesea stând ore întregi în faţa tabernacolului, nemişcat, în picioare, absorbit complet în contemplarea lui Dumnezeu.

Când don Arcangelo Tadini încheie viaţa pământească la 20 mai 1912, comunitatea parohială din Botticino îşi dă seama că s-a stins o lumină. Se apropia primul război mondial şi venea un timp îngrozitor pentru credinţă, pentru pace şi pentru dreptate.

("Lumina creştinului", 9/2000)

Alegeţi altă zi:

12345678910111213141516171819202122232425262728293031 Ianuarie Februarie Martie Aprilie Mai Iunie Iulie August Septembrie Octombrie Noiembrie Decembrie