Duminică, 19 mai 2024 

Sfântul Celestin al V-lea

papă

Pietro da Morrone, penultimul dintre cei 12 fii ai unor umili ţărani din Isernia, unde s-a născut în anul 1215, este o figură emblematică a secolului marilor sfinţi, ca sfântul Francisc din Assisi şi sfântul Dominic, dar şi al unor sfâşieri în cadrul Bisericii. Într-adevăr cardinalilor le-au trebuit doi ani de conclav la Perugia, pentru a ajunge la un acord asupra alegerii papei în umila persoană a pustnicului Pietro da Morrone, care şi-a luat numele de Celestin al V-lea. Pontiful în vârstă de optzeci de ani, ales la 5 iulie 1284, a depus tiara la 13 decembrie al aceluiaşi an, făcând un gest interpretat în mod variat de către contemporani. Dante îl va plasa chiar pe Celestin al V-lea în Infernul său, arătându-l ca "pe acela care a făcut marele refuz din laşitate". Dimpotrivă, tocmai cu această ocazie, piosul pontif dovedise o extraordinară tărie de suflet, renunţând la tiară, când şi-a dat seama de periculoasele manevre politice puse la cale de către principi şi cardinali cu privire la persoana sa.

Fiind crescut în pacea senină a câmpiei molisane, stând mai întâi în mănăstirea "Santa Maria di Faifoli" (1231-1232) apoi într-o grotă a muntelui Pelleno în completă singurătate, a făcut prima călătorie la Roma în anul 1238 şi aici a fost hirotonit preot cu permisiunea de a duce o viaţă de pustnic. S-a stabilit de fapt pe muntele Morrone, în apropiere de Sulmona, apoi pe muntele Maiella, unde în anul 1246 a întemeiat prima comunitate de pustnici, pe care în anul 1263 papa Urban al IV-lea a aprobat-o, inserând-o totuşi în ordinul monastic benedictin. Pentru a apăra noul ordin al Fraţilor Duhului Sfânt (cunoscuţi mai bine cu numele de Celestini), Pietro da Morrone nu a ezitat să plece, în anul 1274, la conciliul din Lyon, obţinând reconfirmarea din partea papei Grigore al X-lea.

Reîntors în Italia, sfântul pustnic, împins de dorinţa singurătăţii, a mers dintr-un loc în altul pentru a vizita diferite comunităţi monastice, dar mai ales pentru a se sustrage vizitelor admiratorilor devotaţi, care alergau la el atraşi de faima sfinţeniei sale. În anul 1286 a convocat adunarea generală a congregaţiei sale şi, cu acea ocazie, şi-a dat demisia de superior alegând drept locuinţă mai întâi schitul "Sfântul Bartolomeu" din Logio, apoi pe cel din San Giovanni di Orfente, apoi schitul "Sfântul Onofriu", unde l-a găsit neaşteptata alegere la pontificat, la care a renunţat după cinci luni.

Nu a putut să se întoarcă la pacea dorită a sihăstriei, deoarece succesorul său, Bonifaciu al VIII-lea, temându-se că susţinătorii lui Celestin al V-lea vor crea noi dificultăţi Bisericii, l-a ţinut sub supraveghere în castelul din Fumone, unde ex-papa a trăit ultimii ani ai vieţii sale în completă izolare. Aici a murit la 19 mai 1296. Clement al VI-lea l-a proclamat sfânt la 5 mai 1313.

(Text preluat din cartea Sfântul zilei de Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini
Edizioni Paoline, 1978. Traducere de pr. Iosif Agiurgioaei)

* * *

Crispino din Viterbo

Fratele Crispino este un exemplu al vieţii trăite în comuniune, caracterizată prin umilinţă şi sărăcie evanghelică. Este supranumit şi sfântul bucuriei creştine, rod al ascultării şi interiorizării cuvântului lui Dumnezeu.

Crispino s-a născut la Viterbo la 13 noiembrie 1668. Părinţii săi se numeau Ubaldo Fioretti şi Marzia Antoni. A fost botezat două zile mai târziu cu numele de Petru. Tatăl său trece în scurt timp la cele veşnice. Francisc, fratele tatălui său, se va îngriji ca Petru să urmeze şcoala primară patronată de iezuiţi, ca apoi să-l ia ca ucenic în cizmăria sa.

Mama sa a ştiut să reverse în sufletul micuţului Petru cele mai pure şi profunde sentimente de dragoste. Aflându-se odată în vizită la sanctuarul din Quercia i-a arătat copilului icoana sfintei Fecioare spunându-i: "Vezi, aceea e mama şi protectoarea ta; de aceea iubeşte-o şi respect-o".

Petru Fioretti s-a decis să intre în ordinul capucinilor, în ciuda opoziţiei familiei, cu ocazia unei procesiuni penitenţiale desfăşurate la Viterbo de cerere a ploii într-un moment în care seceta era aprigă. La 23 iulie 1693 începe noviciatul în Conventul din Lazio, luându-şi numele de Crispin, după patronul cizmarilor. Mai târziu a fost transferat în Tolfa, Roma, Albano, Monterotondo şi apoi la Orvieto, unde rămâne aproximativ 40 de ani, exercitând cele mai umile şi mai dificile misiuni de infirmier, bucătar, grădinar şi desemnat să adune colecte. Întreaga sa viaţă a fost pusă în slujba lui Dumnezeu şi a confraţilor. Mentorul său spiritual a fost Felix din Cantalice, primul capucin declarat sfânt.

Crispin a reuşit să facă mult bine în activitatea sa socială şi spirituală în ceea ce priveşte îngrijirea bolnavilor, puşcăriaşilor, păcătoşilor, a mamelor necăsătorite, a familiilor cu probleme şi a celor aflaţi în pragul disperării. Avea un talent deosebit de a restabili pacea atât între fraţii capucini cât şi între ceilalţi. Orice muncă a sa era începută cu o rugăciune către mama sa adoptivă, Fecioara Maria. Întreaga sa fiinţă emana o bucurie contagioasă, de care se molipseau toţi cei cu care intra în contact. Era atent la orice detaliu, în special la nevoile oamenilor. Zilnic vizita bolnavii şi prizonierii, pe care îi încuraja şi le aducea pâine şi castane. Adesea găsea în pragul mănăstirii sale copilaşi abandonaţi, de educarea cărora se îngrijea în mod personal. Crispin era înzestrat cu darul intuiţiei şi al perspicacităţii, drept pentru care multă lume îl căuta pentru a-i solicita sfatul.

El era convins de faptul că mizeria umană, atât cea materială, cât şi cea spirituală, este cauza atâtor nedreptăţi. De aceea a fost un combatant al nedreptăţii angajatorilor, pledând în favoarea drepturilor muncitorilor. Simţul umorului, care de altfel era foarte dezvoltat, îl ajuta să alunge oboseala şi tristeţea oamenilor. Orice neînţelegere, oricât ar fi fost de mică, ajungea imediat la urechile sale. Fără nici o ezitare, se oferea să fie mediator, prieten şi sfătuitor. Acest lucru a atras adesea critici, atât în interiorul, cât şi în afara mănăstirii. Unii îl numeau încăpăţânat şi agresiv, alţii ipocrit.

Opera lui Crispin se rezumă la nişte scrisori şi la o colecţie bogată de maxime, din care face parte şi următoarea: "Nu poţi ajunge în rai cu taxiul", ceea ce vrea să spună că fiecare trebuie să parcurgă în mod personal drumul spre fericirea veşnică, şi nu prin intermediari.

În iarna 1747-1748 Crispin s-a îmbolnăvit grav şi a trebuit să fie transportat la o infirmerie din Roma. Recuperarea sa a fost temporară, căci la 19 mai 1750, în vârstă de 82 de ani, Crispin a fost răpus de pneumonie şi a trecut la cele veşnice. Unul dintre gândurile care i-au caracterizat viaţa a fost: "Iubeşte-l pe Dumnezeu care merită să fie iubit!".

Crispin a fost beatificat de papa Pius al VII-lea la 7 septembrie 1806, şi canonizat de papa Ioan Paul al II-lea la 20 iunie 1982.

Gabriel Trişcă

("Lumina creştinului", 8/2006)

Alegeţi altă zi:

12345678910111213141516171819202122232425262728293031 Ianuarie Februarie Martie Aprilie Mai Iunie Iulie August Septembrie Octombrie Noiembrie Decembrie