Vineri, 16 august 2024 

Sfântul Ştefan al Ungariei

(comemorare facultativă)

Ungurii, popor nomad, de origine fino-ugrică-turcă, fiind alungaţi din locul lor iniţial, stepele din ţinutul Donului, au ajuns în anul 889 pe cursul superior al Dunării şi au coborât în Panonia, sub conducerea lui Arpad, întemeietorul dinastiei Arpadienilor care au condus Ungaria până în anul 1301. Ei vor constitui un pericol continuu pentru Occident, până când Otto I i-a învins în anul 955 lângă Augusta, constrângându-i la o viaţă sedentară. În această perioadă a avut loc deschiderea faţă de propovăduirea creştină. Ducele Geza, căsătorindu-se cu o prinţesă creştină, a permis ca fiul său Vaik să fie educat creştineşte. Vaik a primit botezul în anii adolescenţei şi a luat numele de Ştefan.

Ghid şi învăţător i-a fost sfântul episcop de Praga, Adalbert. A avut-o ca soţie pe pioasa şi inteligenta principesă Gisella sau Ghisola, sora viitorului împărat Henric al II-lea al Bavariei. În anul 997 Ştefan-Vaik moştenise din partea tatălui guvernarea poporului maghiar şi primul său obiectiv a fost de a reuni cele 39 de comitate autonome într-un stat compact din punct de vedere politic şi religios. L-a trimis la Roma pe cel mai valoros colaborator, sfântul călugăr ungar Astric, pe care papa Silvestru al II-lea l-a consacrat episcop dându-i sarcina de a consacra alţi episcopi ungari. I-a încredinţat de asemenea coroana cu care Ştefan a fost încoronat în ziua de Crăciun a anului 1000 ca rege al Ungariei, cu titlul de "Rege apostolic".

Ştefan s-a dovedit vrednic de apelativ: el a întreprins evanghelizarea poporului maghiar cu ajutorul activilor benedictini de la Cluny, a căror stabilire a favorizat-o pe tot teritoriul prin înfiinţarea şi înzestrarea diferitelor mănăstiri, dintre care cea mai celebră, cea a sfântului Martin din Pannonhalma, a devenit un mare centru al activităţii misionare. A împărţit regatul în zece dieceze şi în 39 de diaconii, corespunzătoare celor 39 de comitate. A fost un monarh înţelept şi curajos şi chiar diplomatic. Deşi păstrând bune relaţii cu împăratul vecin din Bizanţ, a căutat să consolideze legăturile cu promiţătoarea comunitate Occidentală.

Ultimii ani ai domniei sale, care a durat între anii 997 şi 1038, au fost îndureraţi de moartea prematură a moştenitorului, sfântul Emeric, şi de luptele pentru succesiune. La moartea sa, regina Gisella a părăsit curtea regală şi s-a închis în mănăstirea benedictină de la Passau. Ştefan a fost trecut în calendarul sfinţilor în anul 1083. Din anul 1631 sărbătoarea sa, extinsă în toată Biserica, a fost celebrată la 20 august, apoi la 2 septembrie. Prin noul calendar comemorarea sa a fost fixată în ziua cea mai apropiată de 15 august, aniversarul morţii sale.

Sfântul Rocco

Extraordinara răspândire a cultului sfântului Rocco în Europa, începând cu secolul al XV-lea, este legată de protecţia sfântului pelerin împotriva îngrozitorului flagel al ciumei. Devoţiunii populare faţă de acest sfânt, îi corespund o cronologie incertă şi un profil biografic înzestrate cu elemente legendare. O dată sigură pare locul de origine: Montpellier, în Franţa, în secolul al XIV-lea. După primul său biograf, care a scris după anul 1430, Rocco, rămas orfan la vârsta tânără, după ce a împărţit toate bunurile sale săracilor din oraş, a plecat în pelerinaj la Roma. La Acquapendente a dat peste tragicul spectacol al dezolării produse de ciumă. Prudenţa umană ar fi sfătuit să înconjoare cât mai pe departe, dar bunul samaritean a pus caritatea mai presus de orice altă consideraţie, oferindu-se de bună voie îngrijirii celor bolnavi de ciumă în lazaretul local, unde a făcut primele vindecări miraculoase.

Nu a reluat drumul drept spre Roma, dar a mers în zigzag prin Italia centrală urmând itinerarul sugerat nu de indicaţiile stradale, dacă ar fi existat, dar de curajoasa sa caritate activă. Unde se aprindea un focar de ciumă, acolo se îndrepta Rocco. A fost astfel la Cesena, apoi la Roma, unde a redat sănătatea, printre alţii, unui cardinal, care apoi l-a prezentat papei. Şi la Roma itinerarele sale erau cele ale faptelor de milostenie. A urcat din nou apoi prin peninsulă trecând prin Rimini, Novara şi Piacenza.

La Piacenza a fost contaminat de boală. Respingătorul buboi al ciumei, apărut la un picior, l-a împiedicat să continue opera sa de asistenţă a celor loviţi de aceeaşi boală şi pentru a nu fi povară nimănui a ieşit din oraş, îndreptându-se spre malul fluviului Po, într-un loc pustiu, pentru a muri în singurătate. Sfântul Rocco este adesea reprezentat în haine de pelerin cu un câine care îi stă alături dându-i o pâine. Reprezentarea se inspiră în acest moment din viaţa sa, când, lovit de ciumă şi retras într-un cort, ar fi murit de foame, dacă un câine nu i-ar fi adus zilnic o pâine şi dacă din pământ nu ar fi ieşit un izvor miraculos pentru a-i potoli setea. Din acest refugiu a fost luat de către patricianul Gottardo Pallastrelli, care l-a găzduit într-o casă proprie până la vindecarea completă. Părăsind Piacenza, Rocco s-a îndreptat spre nord, dar în apropiere de Lago Maggiore, la Angera, a fost luat drept spion şi aruncat în închisoare să slăbească nu mai puţin de cinci ani, până când moartea l-a lovit, fiind neglijat şi uitat de toţi. O altă versiune afirmă că Rocco s-ar fi întors să moară în oraşul său natal, Montpellier.

(Text preluat din cartea Sfântul zilei de Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini
Edizioni Paoline, 1978. Traducere de pr. Iosif Agiurgioaei)

Alegeţi altă zi:

12345678910111213141516171819202122232425262728293031 Ianuarie Februarie Martie Aprilie Mai Iunie Iulie August Septembrie Octombrie Noiembrie Decembrie