Duminică, 11 august 2024 

Sfânta Clara

fecioară (comemorare)

În anul 1225, anul precedent al morţii, Francisc de Assisi, bolnav şi aproape orb, bătuse la poarta conventului "Sfântul Damian", unde de atâta timp sora Clara aştepta mângâierea unei vizite din partea sa, şi a cerut să fie găzduit. Pentru a respecta clauzura a voit să fie aşezat pe pământul gol într-un cort de paie în grădină. Aici bardul lui Dumnezeu şi-a exprimat recunoscătoarea sa rugăciune faţă de Domnul prin Cântecul fratelui soare, cel mai frumos imn dedicat bucuriei. Prin acest gest se pare că Francisc a voit să privilegieze cea mai fidelă şi entuziastă interpretă a idealului său ascetic, pentru care Chiara sau Clara, împiedicată de rude contrare alegerii sale, a trebuit să fugă de acasă la 19 ani. Tânăra foarte frumoasă, născută în anul 1193 la Assisi, dintr-o familie bogată, s-a prezentat cu un curaj deosebit, în noaptea de 18 martie 1212, în întunecata bisericuţă "Santa Maria degli Angeli", la poalele muntelui pe care se înalţă Assisi, unde o aşteptau Francisc şi fraţii săi. Sfântul i-a tăiat părul lung şi i-a pus pe spate haina aspră de lână brută, făcând-o să pronunţe voturile de ascultare, castitate şi sărăcie.

Apoi Clara a fost însoţită în mănăstirea benedictină din apropiere, din care mai târziu Francisc a luat-o pentru a o duce în foarte săracul convent "San Damiano", destinat călugăriţelor din al doilea ordin franciscan, care de la numele de Clara se vor numi în continuare clarise. Părăsind bogata locuinţă, şi mama împreună cu sora Clarei, Ortolana şi Beatrice, vor intra apoi în austerul convent. Răspunsul tinerei Clara la idealul franciscan al sărăciei a fost total. Pentru a fi în pas cu maestrul a cerut şi a obţinut privilegium paupertatis care o priva şi de posibilitatea de a avea ceva pentru sine. La moartea lui Francisc, în anul 1226, a obţinut aprobarea ca trupul său să fie introdus în clauzură pentru ca surorile să poată contempla chipul său. Dar Clara a avut privilegiul deosebit de a vedea proiectate pe pereţii micii şi simplei celule imaginile vii ale sfântului şi riturile solemnelor celebrări care se făceau la "Santa Maria degli Angeli".

Datorită acestor viziuni minunate Clara a avut titlul de ocrotitoare a televiziunii, dorindu-se, aşa cum spune şi numele, claritate expresivă. Clara a mai trăit 27 de ani după moartea seraficului fondator. Trimisul papei Inocenţiu al IV-lea i-a adus Clarei mult aşteptata bulă de aprobare a privilegiului sărăciei în dimineaţa de 11 august 1253, doar cu câteva momente înainte ca sfânta să se despartă pentru totdeauna de viaţa pământească. După doi ani, a avut loc canonizarea.

(Text preluat din cartea Sfântul zilei de Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini
Edizioni Paoline, 1978. Traducere de pr. Iosif Agiurgioaei)

* * *

John Henry Newman

Teolog şi filozof, pastor al Bisericii Anglicane, convertit ulterior la catolicism, J.H. Newman (1801-1890) reprezintă în Anglia una dintre marile figuri ale crizei religioase care a avut loc în epoca victoriană.

Născut la Londra, la 21 februarie 1801, a urmat studii umaniste la Oxford. În anul 1827, a publicat un Eseu asupra miracolelor, ce examinează credibilitatea pe care o putem acorda fenomenelor supranaturale evocate în Vechiul şi Noul Testament. Newman s-a aflat la originea curentului de reformă spirituală, numit şi "Mişcarea de la Oxford". Această mişcare a dezvoltat teoria "celor trei ramuri" ale Bisericii lui Cristos: greacă, anglicană şi romană. Ideile principale din care s-a inspirat la vremea aceea Newman, mare cititor al părinţilor Bisericii, au fost expuse în lucrarea Arienii din secolul al IV-lea (1834). În Eseul asupra dezvoltării doctrinei creştine (1845), el a pus în lumină cele şapte criterii de autenticitate ale dezvoltării în istorie a religiei lui Cristos. La 9 octombrie 1845, J.H. Newman a părăsit Biserica Anglicană şi s-a convertit la Biserica Romei, considerată de el drept singura urmaşă autentică a lui Cristos. Hirotonit preot la Roma, la 30 mai 1847, Newman a fondat la Edgbaston (Birmingham) Oratoriul Englez, în spiritul sfântului Filip Neri. Cartea Pierdere şi câştig (1848) este povestirea convertirii sale. Temele esenţiale care l-au preocupat au fost expuse în Discurs asupra teoriei credinţei religioase (1850), Scrisori asupra anumitor scrupule (1850) şi Conferinţe predicate la oratoriu (1850).

Între anii 1851 şi 1858 a fost rector al Universităţii Catolice din Dublin, pe care o fondase el însuşi. Teologia şi inspiraţiile sale spirituale, expuse mai ales în revista Rambler, au stârnit opoziţia şi chiar ostilitatea episcopilor catolici englezi legaţi de concepţiile lor tradiţionaliste.

Lucrarea sa cea mai cunoscută, Apologia pro vita sua (1865), reprezintă o admirabilă autobiografie spirituală şi apologetică, născută în parte din această polemică împotriva partizanilor "ultra" din religia catolică. Scrisoarea către Pesey despre Eirenicon (1866) tratează despre devoţiunea catolică faţă de Fecioara Maria. Personalitatea şi evoluţia sa interioară sunt dezvăluite în lucrarea De la anglicanism la catolicism (1865), precum şi în Istoria opiniilor mele religioase (1866). Chestiunea infailibilităţii papei a tratat-o în Scrisoare către ducele de Norfolk (1875), în care arată că infailibilitatea suveranului pontif nu este aceea a unei persoane, ci aceea a ansamblului Bisericii, păzitoare a adevărului care se exprimă prin intermediul unei voci.

În anul 1879, J.H. Newman a fost creat cardinal de către papa Leon al XIII-lea. A murit la Birmingham, la 11 august 1890, cauza beatificării sale fiind introdusă la Roma în anul 1958.

Opera sa scrisă este considerabilă. Autorul caută îndeosebi să concilieze sau să reconcilieze credinţa religioasă şi spiritul ştiinţific din conflictul cărora se va naşte marea criză a "modernismului". În afara celor 36 de volume de predici şi eseuri, Newman a scris multe poeme şi un roman (Visul lui Grontius, 1866). În eseul Gramatica asentimentului (1870), Newman a căutat să demonstreze că, dacă adevărul este unul singur, căile care conduc spre el sunt multiple, începând de la ştiinţa pură şi până la contemplaţia mistică.

În anul 1924, Edith Stein avea să descopere opera lui John Henry Newman (din care a tradus scrisorile şi jurnalele intime scrise de acesta înainte de convertirea la catolicism, precum şi lucrarea intitulată Ideea de universitate) şi să declare că "a intra într-un contact strâns, ca acela pe care-l oferă traducerea, cu un spirit ca al lui Newman reprezintă un lucru minunat pentru mine. Întreaga sa viaţă a fost o căutare constantă a adevărului în materie de religie".

Emanuel Imbrea

("Lumina creştinului", 10/2005)

Alegeţi altă zi:

12345678910111213141516171819202122232425262728293031 Ianuarie Februarie Martie Aprilie Mai Iunie Iulie August Septembrie Octombrie Noiembrie Decembrie