Luni, 10 iunie 2024 

Fericitul Ioan Dominici

călugăr

Admirator şi adept al sfintei Ecaterina de Siena, ucenic şi colaborator al fericitului Raimondo da Capua, fericitul Ioan Dominici a fost profesor al fericitului Angelico şi al sfântului Antonin din Florenţa. Sfântul Antonin îl amintea astfel: "Glas sonor ca o trâmbiţă...potrivit nu numai să înveţe şi să delecteze, ci şi să înduplece şi să înmoaie inimile împietrite... Celebra cu devoţiune şi fervoare în fiecare zi. Umil în îmbrăcăminte, grav la mers, mare de statură, simpatic la înfăţişare, binevoitor cu cei săraci şi necunoscuţi, apropiat de oamenii din popor, demn de reverenţă cu cei nobili, mare prin sfatul în orice materie, vesel la faţă şi grav; foarte curat şi vigilent... simplu... şi drept. Un astfel de iubitor al sărăciei, încât nu poseda cărţi pentru a învăţa şi predica, nici Biblia... A fost primul iniţiator al Observanţei regulare în Italia".

Observanţa regulară, apărută la sfârşitul secolului al XIV-lea, avea drept scop reforma dominicanilor, intraţi în criză, prin scandaluri şi crize în privinţa alegerii candidaţilor, mai ales după ciuma neagră din anul 1348. Şi tocmai angajarea pentru Observanţă, sau pentru reformă, a fost una dintre activităţile cele mai caracteristice ale fericitului Ioan Dominici. Acesta s-a născut la Florenţa la sfârşitul anului 1355 sau la începutul anului 1356: mama sa, Paola Zorzi, o nobilă veneţiană, rămăsese văduvă la douăzeci de ani, cu puţin timp înainte de naşterea sa. La 17 ani, după un învăţământ de doi ani la Veneţia, s-a hotărât să intre în mănăstirea dominicană "Santa Maria Novella", în ciuda bâlbâielii, de care a fost vindecat în anul 1381 prin intervenţia sfintei Ecaterina.

După ce a studiat la Pisa şi Paris, a devenit colaborator apropiat al fericitului Raimondo da Capua, care l-a trimis la Veneţia, unde a inaugurat în anul 1394 mănăstirea "Corpus Christi", în care a intrat şi mama sa. În urma divergenţelor cu Republica Serenissima, s-a întors în Toscana şi a întemeiat la Fiesole mănăstirea care l-a avut ca elev pe sfântul Antonin. Apoi, a fost un apreciat predicator, ambasador al senioriei florentine, arhiepiscop de Ragusa, delegat papal şi cardinal.

Grigore al XII-lea l-a trimis ca reprezentant al său la conciliul din Constanţa. A murit la 10 iunie 1418 la Budapesta, unde Martin al V-lea îl trimisese pentru a încerca împăcarea cu husiţii. A fost protagonistul unei celebre dispute cu umanistul Coluccio Salutati asupra problemei studierii autorilor păgâni, pe care el, pedagog atent şi stimulant, îi aprecia, dar referitor la care a arătat riscurile în Lucula noctis, în Governo di cura familiare şi în Libro d'amore di carita??.

(Text preluat din cartea Sfântul zilei de Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini
Edizioni Paoline, 1978. Traducere de pr. Iosif Agiurgioaei)

* * *

Edward Joannes Maria Poppe

Scurta viaţă (1890-1924) a acestui "preot de foc" a fost în întregime modelată după programul de viaţă scris în amintirea consacrării sale: "Preotul este un alt Cristos". El a ales ca "magna charta" a vieţii sale preoţeşti discursul de rămas bun al lui Cristos din Evanghelia după sfântul apostol Ioan, din care două fraze îi erau foarte dragi: 1) "Rămâneţi în mine şi eu în voi, căci fără mine nu puteţi face nimic" (In 15,4-5); 2). "Adevăr, adevăr vă spun: cine crede în mine va face şi el faptele ce le fac eu; ba şi mai mari decât acestea va face, căci eu plec la Tatăl" (In 14,12). Edward Poppe provenea din modestul ambient al unui brutar din Temse, Belgia. De la mama sa, de o evlavie simplă şi profundă, el a luat nu numai o dispoziţie naturală spre rugăciune şi generozitate, dar şi gustul expresiei clare şi al inteligenţei inimii. La tatăl său băiatul a admirat dorinţa pentru muncă şi iubirea pentru cei umili.

La 13 mai 1912 a intrat în Seminarul "Leon al XIII-lea" unde, după însăşi mărturia sa, i-au fost date mijloacele pentru viitoarea sa fericire: iubirea lui Dumnezeu, conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu, umilinţa şi iubirea faţă de sfânta Fecioară.

Numit la 16 iunie 1916 vicar al Parohiei din cartierul muncitoresc Gent Santa Coletta, don Poppe a găsit programul viitorului său apostolat în pasajul din Luca 4,18, pe care l-a tradus astfel pentru sine: "Domnul m-a trimis să predic săracilor, să vindec inimile rănite, să eliberez pe cei închişi şi să dau vederea orbilor". La Santa Coletta, Poppe devine "parohul nostru de Ars". Sărac cu cei săraci, el preferă de obicei casele mizerabile din oraşul secularizat şi însemnat de mizeria războiului. Iubirea sa pentru popor se maturizează. Doi ani la Santa Coletta îi ruinează sănătatea.

La sfârşitul războiului este mutat la Moerzeke, foarte grav bolnav. Interminabila maladie i-a permis mult să se dedice rugăciunii, studiului şi reflecţiei. A fost un timp de mare interiorizare.

Viaţa interioară a lui Poppe progresa rapid. Vizita la mormântul din Lisieux a venerabilei carmelite Tereza Martin, la 5 septembrie 1920, a fost o răsturnare în spiritualitatea lui Edward. După mărturia sa, acolo, de fapt, a primit "cele mai mari haruri din viaţă". Mica voce a Terezei a devenit definitiv "drumul său interior" şi, pe urmele Terezei, Edward s-a oferit pe sine iubirii milostive a Domnului.

Stima faţă de cardinalul Mercier l-a condus pe don Poppe la Leopoldsburg la 6 octombrie 1922. A fost numit director spiritual al ecleziasticilor din toată ţara, care veneau să presteze serviciul militar pe câmpul de la Beverlo. A fost a treia şi ultima numire, "anul său minunat". Cibiştii, aşa erau numiţi ecleziasticii care prestau serviciul militar la CIBI, au profitat de direcţiunea şi de exemplul său molipsitor. El însuşi se hrănea cu hrana pe care le-o prezenta. Dar înainte de toate el dorea să anunţe vestea cea bună. Deja cu 40 de ani înainte de conciliu, datorită angajării sale în diferite misiuni apostolice şi a unei profunde creşteri interioare, don Poppe a maturizat şi a trăit ceea ce Vatican II, în decretul "Ministerul şi viaţa preoţilor", şi Ioan Paul al II-lea, în enciclica "Formarea preoţilor pentru timpul nostru" (1992), aveau să propună.

Poppe a devenit şi apostolul confraţilor săi, dar împreună apostolul preoţiei comune a laicilor, a tuturor credincioşilor pe care-i chema la sfinţire şi la apostolat.

La 11 aprilie 1924 exprima astfel fericirea sa unui coleg: "Frate, este minunat să trăieşti dependent de mama, să fii transformat într-un alt Isus prin harul său!".

Poppe a murit în dimineaţa zilei de 10 iunie 1924, cu ochii îndreptaţi spre statuia Sfintei Inimi, în milostivirea aceluia în care s-a încrezut.

("Lumina creştinului", 3/2000)

Alegeţi altă zi:

12345678910111213141516171819202122232425262728293031 Ianuarie Februarie Martie Aprilie Mai Iunie Iulie August Septembrie Octombrie Noiembrie Decembrie