Marţi, 1 octombrie 2024 

Sfânta Tereza a Pruncului Isus

fecioară (comemorare)

Tereza a Pruncului Isus şi a Sfintei Feţe (Therese Martin, născută la Alencon, în Franţa, în anul 1873 şi moartă în anul 1897) a dat scurtei sale existenţe amprenta inegalabilă a surâsului, expresie a acelei bucurii suprapământeşti, care potrivit cuvintelor sale, "nu constă în obiectele care ne înconjoară, dar se află în locul cel mai profund al sufletului". Înclinată prin temperament spre o calmă şi plăcută tristeţe, Tereza, cu un bogat păr blond, ochii albaştri, trăsături delicate, înaltă, extraordinar de frumoasă, când scria în jurnalul său "Ah, dacă totul mi-ar surâde aici", încerca nedreptăţile şi neînţelegerile şi deja ruinată de tuberculoza pulmonară, sleită de puteri, nu refuza nici o muncă istovitoare şi continua "să-i prezinte lui Isus florile micilor sacrificii".

Oricine a citit uimitoarele pagini ale caieţelelor sale în care nota, din ascultare, experienţele sale interioare, publicate apoi sub un singur titlu Istoria unui suflet, ştie bine că aceste jertfe nu erau mici. Tereza a dat vieţii sale de asceză inconfundabilul stil şi titlu de "copilărie spirituală" nu dintr-o tendinţă înnăscută de a pune totul la diminutiv, dar printr-o alegere foarte precisă, conform invitaţiei evanghelice de "a ne face mici" asemenea copiilor. Ea scrie: "Eu mă oferisem Pruncului Isus pentru a fi jucăria sa şi îi spusesem să nu se folosească de mine ca de o jucărie de preţ, pe care copiii se mulţumesc să o privească, dar ca de o mică minge de nici o valoare, pe care poţi s-o arunci la pământ, lovi cu piciorul, lăsa într-un colţ, sau strânge la piept, atunci când acest lucru ar putea să facă plăcere. Într-un cuvânt voiam să-l distrez pe Pruncul Isus şi să mă las în voia dorinţelor sale infantile".

Calea copilăriei spirituale este şi expresia profundei sale umilinţe. Cei nouă ani pe care i-a petrecut în Carmelul din Lisieux (intrase acolo la cincisprezece ani, după ce a mers la Roma, pentru a cere aprobarea papei) i-a trăit în mod atât de intens, încât a oferit lumii catolice imaginea surprinzătoare a unei sfinte, aparent străină de lumea în care trăia, fără raporturi spirituale cu lumea modernă, şi totuşi atât de cufundată în realitatea vieţii bisericeşti, încât a fost declarată în anul 1927, la doi ani după ridicarea sa la cinstea altarelor, patroană principală a misiunilor şi a fost invocată, din anul 1944, drept patroană secundară a Franţei, alături de neînfricata sfântă Ioana d'Arc. Tânăra sfântă, care îşi ţinuse promisiunea de a face să cadă din cer o ploaie de trandafiri, continuă să înroureze Biserica.

(Text preluat din cartea Sfântul zilei de Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini
Edizioni Paoline, 1978. Traducere de pr. Iosif Agiurgioaei)

* * *

Sfânta Tereza a Pruncului Isus, însoţitoare în mileniul al treilea

Se spune, pe bună dreptate, că sfinţii sunt capodopera harului divin. Sfânta Tereza o dovedeşte cu prisosinţă. "Ploaia de trandafiri" pe care a promis-o cade cu îmbelşugare asupra oamenilor.

Cartea de vizită a Terezei este ilustrată cu autoritate de toţi papii secolului al XX-lea, inclusiv Leon al XIII-lea (1878-1903). Acesta îi acordă Terezei, în audienţa din 20 noiembrie 1887, privilegiul de a intra în mănăstirea carmelită din Lisieux, la vârsta de numai 15 ani.

Sfântul Pius al X-lea (1903-1914), clarvăzător cum era, oferindu-i-se un portret al servitoarei lui Dumnezeu, exclamă: "Iată cea mai mare sfântă a timpurilor moderne!", iar când cineva din anturajul papei îi spune că nu-i nimic extraordinar în Tereza a Pruncului Isus, papa replică: "Revedeţi-vă teologia!"

La 14 august 1921, Benedict al XIV-lea (1914-1922) aproba decretul de eroicitate a virtuţilor în procesul de beatificare a Terezei. Papa menţionează "calea cea mică" şi "copilăria ei spirituală", care presupun o umilinţă exemplară, o credinţă vie în existenţa lui Dumnezeu, un omagiu practic adus puterii şi îndurării sale, un apel încrezător la providenţa aceluia care dă harul de a evita orice rău şi a obţine tot binele.

Pius al XI-lea (1922-1939), papă terezian prin excelenţă, o consideră ca pe "o stea dragă, miracol de virtuţi şi bogăţie de minuni". La 29 aprilie 1923, o declară fericită, "glorie şi cinste a Carmelului, dotată cu o memorie de excepţie care i-a permis să-şi însuşească pe de rost cartea «Imitaţiunea lui Cristos»". Peste numai doi ani, la 17 mai 1925, când o declară sfântă, papa spune: "Ea a dobândit o atare ştiinţă a celor supranaturale încât a putut trasa şi altora o cale sigură a mântuirii". Acelaşi mare papă al misiunilor, care o numea pe sfânta Tereza "stea a pontificatului său", o declară la 14 decembrie 1927 patroană a misiunilor.

Pius al XII-lea (1939-1958) a binecuvântat, la 11 iulie 1937, bazilica "Sfânta Tereza" din Lisieux, ca delegat al papei Pius al XI-lea, iar la 11 iulie 1954 a consacrat aceeaşi bazilică. Cu această ocazie, papa ţine cu tot dinamismul să propună umilinţa grăitoare a Terezei ca antidot pentru mândria distrugătoare a lumii moderne.

"Papa cel Bun", Ioan al XXIII-lea (1958-1963), câteva luni înainte de începerea lucrărilor Conciliului Vatican II, într-o scrisoare îndemn către călugăriţe, subliniază: "Biserica apelează la acelea care trăiesc în tăcerea mănăstirilor!", amintind-o în mod deosebit pe Tereza a Pruncului Isus.

Papa Paul al VI-lea (1963-1978), care amintea deseori de coincidenţa fericită de a fi fost botezat în chiar ziua trecerii Terezei în gloria cerească, la 30 septembrie 1897, cu ocazia centenarului naşterii Terezei (1873-1973), rezumă spiritualitatea tereziană în simplitatea rugăciunii ei şi vivificarea speranţei, atât de necesare prezentului. În acelaşi timp, remarcă exemplul de solidaritate spirituală oferită de Tereza prin prezenţa activă a mijlocirii ei.

În pontificatul de numai 30 de zile, Ioan Paul I (1978) nu a avut răgazul de a-şi expune amănunţit ataşamentul faţă de sfânta Tereza, aşa cum au făcut antecesorii săi. Totuşi, în calitate de patriarh al Veneţiei, la centenarul terezian al naşterii, ţine o conferinţă memorabilă carmelitelor, iar în cartea "Ilustrissimi" include o splendidă scrisoare dedicată sfintei din Lisieux.

Ioan Paul al II-lea (1978...), ultimul papă al mileniului al doilea şi primul din mileniul al treilea, călit în încercări, cu suflet mereu tânăr, cinstitor exemplar al Maicii Preacurate, care a celebrat în cei 23 de ani de pontificat până acum peste 1200 de beatificări şi canonizări, şi-a dovedit din plin veneraţia faţă de marea "mică" Tereza a Pruncului Isus pe care o declară cu toată îndrăzneala şi luciditatea învăţătoare a Bisericii. Făcându-i această onoare, papa spune: "Într-o vreme ca aceasta prin care trecem, marcată deseori prin cultura zădărniciei şi a hedonismului, acest nou doctor al Bisericii ne arată o eficacitate deosebită pentru a lumina mintea şi inima celor însetaţi de adevăr şi iubire. Tereza din Lisieux este sfânta care rămâne, în pofida anilor care trec; ea se recomandă ca model eminent şi călăuză pentru toţi creştinii... S-o invocăm pentru ca să conducă pe toţi bărbaţii şi femeile timpului nostru pe calea adevărului şi a vieţii".

Mons. Anton Despinescu

("Lumina creştinului", 10/2001)

* * *

Tereza de Lisieux

Maria-Francesca-Tereza Martin s-a născut la data de 2 ianuarie 1873, la Alençon - Franţa. Tatăl ei, Luigi Martin, avea un magazin de bijuterii şi ceasuri. Mama, Zelia Martin, era patroana unui mic atelier de dantelării.

Dintre cei nouă copii ai soţilor Martin, vor trăi doar cinci fete: Maria, Paulina, Leonida, Celina şi Tereza. Toate au primit vocaţia la viaţa consacrată: Maria, Paulina, Celina şi Tereza au intrat la carmelite, iar Leonida în Ordinul Vizitării (ordin de surori fondat de sfântul Francisc de Sales şi de sfânta Ioana de Chantal, în 1610).

Încă de mică, Tereza avea o sănătate fragilă. Din această cauză, dar şi pentru că mama ei era bolnavă, a trebuit să fie dată la o doică, la ţară. Se întoarce acasă în aprilie 1874.

Când Tereza avea doar patru ani, trece printr-o mare încercare: moartea mamei, la 28 august 1877. Sora ei mai mare, Paulina, devine ca a doua mamă. Câteva luni mai târziu, toată familia se mută la Lisieux. Aici ea cunoaşte Carmelul.

Paulina intră în Carmel la 2 octombrie 1882. După şase luni, Tereza se îmbolnăveşte foarte grav. Era sărbătoarea Paştelui din anul 1883. Este vindecată în mod miraculos în ziua de Rusalii. Maria, o altă soră a Terezei, intră la rândul ei în Carmel la 15 octombrie 1886.

Tereza era un copil vioi şi foarte sensibil; era mezina, iubită de toţi. În 1886, în noaptea de Crăciun, primeşte un har special: "În această noapte de lumină, Isus, dulcele pruncuşor..., m-a făcut puternică şi curajoasă; el m-a îmbrăcat cu armele sale şi, din această noapte binecuvântată, nu am fost învinsă în nici o luptă, dimpotrivă, am început o cursă de uriaş, ca să spun aşa".

Chemarea Carmelului răsună din ce în ce mai puternic în sufletul ei. Dar există un obstacol: este prea tânără. Profitând de un pelerinaj făcut la Roma, vorbeşte cu papa Leon al XIII-lea.

Când orice speranţă părea deşartă, episcopul îi dă acordul, câteva zile după Crăciunul din 1887. Tereza intră în Carmel pe 9 aprilie 1888, la 15 ani şi 3 luni. Aici ea va regăsi pe cele două surori, Paulina şi Maria şi va căuta să respecte cu multă scrupulozitate regula Ordinului Carmelit.

Tereza va suferi mult. Deşi avea să treacă printr-o perioadă de mare ariditate sufletească, ea va depune totuşi voturile pe 8 septembrie 1890.

Moartea tatălui (29 iulie 1894) îi răneşte sufletul foarte tare. În schimb, primeşte o bucurie: Celina intră în Carmel la 14 septembrie 1894.

Cei nouă ani de viaţă carmelită au însemnat pentru Tereza suferinţă, copilărie spirituală, încredinţată milei divine, o adevărată luptă pentru trăirea credinţei, ore de dureroasă secetă interioară, viaţă în întregime dăruită iubirii, în inima Bisericii.

Mereu în suferinţă, dar mereu zâmbitoare - aceasta este definiţia care i se potriveşte. "Cerul meu este de a zâmbi acestui Dumnezeu pe care-l ador atunci când el se ascunde pentru a pune la încercare credinţa mea..."

A păstrat marea ei dorinţă de a fi misionară. Papa Pius al XI-lea a declarat-o patroana misiunilor, în 1927.

În noaptea din Vinerea Sfântă a anului 1896, au început să-i apară primele semne de boală: e vorba de tuberculoză (boală incurabilă pe timpul acela). Intră în fericirea veşnică la 30 septembrie 1897, după o lungă perioadă de suferinţă, înconjurată fiind de surorile sale din Carmelul din Lisieux. Moare, spunând: "Dumnezeul meu, te iubesc!"

Trupul Terezei a fost depus în cimitirul din Lisieux, unde a rămas până în 1923, când a fost beatificată.

În toamna anului 1898 apare Istoria unui suflet (manuscrisele Terezei, redactate la cererea superioarei sale din Carmel). Primul tiraj de 2.000 de exemplare a avut un succes extraordinar. Până astăzi reeditările au atins ordinul milioanelor. Cartea acum este tradusă în 60 de limbi. Este "oglinda" copilăriei spirituale, care a condus-o pe Tereza la sfinţenie în numai 24 de ani.

Procesul canonic pentru beatificare a început în 1910. A fost declarată fericită de către papa Pius al XI-lea, la 29 aprilie 1923, şi sfântă la 17 mai 1925. Papa Ioan Paul al II-lea a proclamat-o învăţătoare a Bisericii la 19 octombrie 1997.

Mesajul principal al Terezei de Lisieux este mesajul esenţial al evangheliei: "Această tânără a amintit lumii întregi că Dumnezeu este Tatăl nostru, Tatăl revelat prin Isus Cristos" (Ioan Paul al II-lea, 2 iunie 1980).

Iuliana Huşanu

("Lumina creştinului", 7/2002)

* * *

120 de martiri chinezi

Exemple de curaj

La 1 octombrie, Sfântul Părinte a prezidat canonizarea a 120 de martiri chinezi, care au murit între anii 1648 şi 1930. În aceeaşi zi au mai fost canonizate: Katharine Drexel (1858-1955), o bogătaşă din Filadelfia care a devenit apostol al indienilor şi negrilor din Statele Unite (beatificată în 1988), Maria Josefa a Inimii lui Isus (1842-1912) şi Giuseppina Bakhita (1869-1947), o fostă sclavă sudaneză, călugăriţă canosiană (ultimele două beatificate în 1992).

Liturghia care a urmat a inclus cântece şi rugăciuni în chineză, arabă şi latină. "Nu este oare anul sfânt cel mai potrivit timp pentru a face să strălucească mărturia lor eroică?", a întrebat Sfântul Părinte. Papa a menţionat exemplul Annei Wang, o fată de 14 ani, care "a rezistat în faţa ameninţărilor călăului" care îi cerea să-şi renege credinţa; pregătită pentru decapitare, "a strigat cu o faţă luminoasă: "Poarta raiului este deschisă pentru toţi", şi apoi a şoptit de trei ori "Isus"".

Un alt martir chinez este Chi Zhuzi, de 18 ani, al cărui braţ drept a fost tăiat. "Pe când se pregăteau să-l jupoaie de viu, a strigat, plin de curaj: "Fiecare bucată din carnea mea, fiecare picătură din sângele meu vă vor repeta că sunt creştin"". Dintre aceşti martiri, 87 au fost chinezi şi 33 misionari străini. Majoritatea au fost ucişi în timpul Revoltei Boxerilor la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Boxerii erau membri ai partidului politic religios chinez care a declarat război împotriva europenilor şi a colonialismului. Cum misionarii erau din vest, creştinii au devenit una dintre ţintele lor favorite.

Sfântul Părinte a spus că momentul canonizării acestor oameni, printre care sunt şi câţiva copii, "nu constituie timpul potrivit pentru a judeca aceste perioade istorice: acest lucru poate va fi făcut altă dată. Cu această proclamare solemnă a sfinţeniei, Biserica doreşte astăzi doar să recunoască faptul că aceşti martiri sunt un exemplu de curaj şi coerenţă pentru noi toţi, şi că ei fac cinste nobilului popor chinez".

Canonizarea a devenit, de asemenea, o ocazie specială pentru Sfântul Părinte de a manifesta opţiunea preferenţială a Bisericii pentru cei săraci, abandonaţi şi lipsiţi de apărare. Ca un exemplu de dedicare faţă de minorităţile etnice, papa a arătat-o pe Katharine Drexel, călugăriţă americană din secolul al XIX-lea, fondatoarea Congregaţiei "Surorile Preasfântului Sacrament" pentru indienii şi persoanele de culoare, care a comunicat afro-americanilor şi indienilor mesajul evanghelic al vieţii euharistice. "Katharine Drexel este un exemplu excelent al acelei carităţi practice şi solidarităţi generoase cu cei mai puţin favorizaţi, care a fost pentru mult timp semnul distinctiv al catolicilor americani", a spus Sfântul Părinte.

Giuseppina Bakhita este pentru papa modelul de speranţă pe care numai Dumnezeu o poate da omului care trăieşte în captivitate, atât în formele vechi cât şi în cele noi de sclavie, în special pentru sudanezi, mulţi dintre ei, ca Bakhita, fiind reduşi la sclavie.

Iubirea creştină pentru bolnavi şi abandonaţi a fost în mod sublim exprimată în persoana Mariei Josefa a Inimii lui Isus Sancho de Guerra, fondatoarea Congregaţiei Slujitoarele lui Isus ale Carităţii, care a fost şi ea canonizată. "În viaţa noii sfinte, prima femeie de origine bască ce este canonizată, acţiunea Duhului Sfânt s-a manifestat într-un mod deosebit", a spus papa. În ciuda faptului că a fost bolnavă "în ultimii 12 ani ai vieţii sale, ea nu şi-a cruţat nici un efort sau suferinţă, şi s-a dăruit fără rezerve în slujba carităţii faţă de bolnavi, în climatul unui spirit contemplativ".

Guvernul Chinez a protestat pentru timpul ales pentru ceremonie, arătând că 1 octombrie este sărbătoare naţională, marcând aniversarea înfiinţării noului guvern comunist al ţării în 1949. Canonizarea a mai stârnit plângeri deoarece guvernul de la Beijing îi proclamă acum pe liderii boxerilor ca predecesori ideologici şi eroi naţionali.

Vaticanul a înlăturat aceste obiecţii, arătând că timpul pentru ceremoniile de canonizare este fixat de calendarul Sfântului Scaun, fără referire la vreo sărbătoare naţională. Mai mult, oficialităţile Vaticanului au arătat că martirii sunt onoraţi pentru fidelitatea lor faţă de credinţa catolică, nu pentru rolul lor în problemele politice.

("Lumina creştinului", 11/2000)

* * *

Luigi Maria Monti

Luigi Maria Monti (1825- 1900), preot italian, a înfiinţat Institutul Fiilor Neprihănitei Zămisliri. A lucrat în spitale şi în opere de binefacere. "Dăruit cu totul vindecării rănilor trupeşti şi sufleteşti ale celor bolnavi şi orfani, a explicat papa prezentând actualitatea exemplului vieţii acestui fericit, îi plăcea să îi numească «săracii lui Cristos», şi îi slujea însufleţit de o credinţă vie, susţinută de o rugăciune intensă şi constantă".

("Lumina creştinului", 1/2004)