"INSTITUTIO GENERALIS"
PRINCIPII ŞI NORME PENTRU UTILIZAREA LITURGHIERULUI ROMAN

CAPITOLUL IV

DIFERITELE FORME DE CELEBRARE A LITURGHIEI

74. În Biserica locală, primul loc îl ocupă, prin semnificaţia sa, Liturghia prezidată de episcop înconjurat de preoţii săi şi de slujitori, cu participarea deplină şi activă a poporului sfânt al lui Dumnezeu. Aceasta constituie o manifestare principală a Bisericii ⁽¹⁾.

75. De asemenea, trebuie dată o mare importanţă Liturghiei ce se celebrează cu o comunitate, mai ales cu cea parohială, deoarece în special la celebrarea comună de duminică ea reprezintă Biserica universală în condiţii determinate de timp şi loc ⁽²⁾.

76. Între Liturghiile celebrate de anumite comunităţi, un loc deosebit îl ocupă Liturghia conventuală, care este o parte a oficiului zilnic, precum şi Liturghia numită "a comunităţii". Deşi aceste Liturghii nu implică nici o formă specială de celebrare, este foarte potrivit ca ele să fie cântate, mai ales cu deplina participare a tuturor membrilor comunităţii, fie călugări, fie canonici. La acestea, fiecare să-şi exercite slujirea, în funcţie de treapta pe care se află. E bine ca toţi preoţii care nu sunt obligaţi de motive pastorale să celebreze individual să concelebreze la aceste Liturghii pe cât este posibil. Mai mult, toţi preoţii dintr-o comunitate care, din motive pastorale, sunt obligaţi să celebreze individual, pot concelebra, în aceeaşi zi, şi la Liturghia conventuală sau a comunităţii ⁽³⁾.

I. LITURGHIA CU CREDINCIOŞII

77. Prin Liturghie cu credincioşii se înţelege acea Liturghie care se celebrează cu participarea poporului. Se cuvine ca, pe cât posibil, mai ales în duminici şi sărbători de poruncă, celebrarea să fie cântată şi cu un număr adecvat de slujitori ⁽⁴⁾; totuşi, ea poate fi săvârşită cu un singur slujitor şi citită.

78. Este bine ca preotul celebrant să fie însoţit în mod normal de un acolit, un lector şi un cantor; în cele ce urmează, această formă se va numi "tipică". Totuşi Ritualul descris mai jos prevede şi prezenţa posibilă a unui număr mai mare de slujitori.

La orice formă de celebrare poate lua parte un diacon care îşi îndeplineşte funcţia proprie.

Lucrurile necesare pentru Liturghie

79. Altarul să fie acoperit cu cel puţin o faţă de altar. Pe el sau alături de el să se aşeze cel puţin două lumânări aprinse, sau patru, sau şase sau, dacă celebrează episcopul diecezei, şapte. De asemenea, pe altar, sau alături de el, să fie o cruce. Lumânările şi crucea pot fi aduse în cadrul procesiunii de intrare. Pe altar este aşezată - dacă nu este adusă în procesiunea de intrare - Cartea Evangheliilor, dacă este deosebită de Lecţionar.

80. În prezbiteriu trebuie pregătite:

a) lângă scaunul preotului: Liturghierul şi, după caz, cartea cu cântări;

b) pe pupitru: Lecţionarul`;

c) pe credenţă: potirul, corporalul, purificatorul şi, după caz, pala; patena şi ciboriile, dacă sunt necesare, conţinând pâinea pentru Împărtăşania preotului, a slujitorilor şi a poporului, căniţele cu vin şi apă, dacă toate acestea nu urmează a fi aduse de credincioşi la Ofertoriu; tăviţa pentru Împărtăşania credincioşilor; cele necesare pentru spălarea mâinilor. Potirul se acoperă cu un văl, care poate fi întotdeauna de culoare albă.

81. În sacristie se pregătesc veşmintele sacre ale preotului şi ale slujitorilor, în funcţie de forma de celebrare:

a) Pentru preot: alba, stola şi planeta (casula)

b) Pentru diacon: alba, stola şi dalmatica. Aceasta din urmă, în caz de nevoie sau la o celebrare mai puţin solemnă, poate fi omisă.

c) Pentru ceilalţi slujitori: albe sau alte veşminte aprobate.

Toţi cei care îmbracă alba să aibă cingul şi amict, dacă nu există alte dispoziţii.

A) FORMA TIPICĂ

Ritualul începutului

82. După ce poporul s-a adunat, preotul şi slujitorii, îmbrăcaţi în veşmintele sacre, înaintează spre altar în următoarea ordine:

a) Slujitorul cu cădelniţa fumegândă, dacă se face tămâierea.

b) După caz, slujitorii care poartă lumânările aprinse şi printre ei, eventual, unul purtând crucea.

c) Acoliţii şi ceilalţi slujitori.

d) Lectorul, care poate duce Evanghelia.

e) Preotul celebrant.

Dacă se face tămâierea, preotul pune tămâia în cădelniţă înainte de pornirea procesiunii.

83. În timpul procesiunii către altar, se execută cântarea de la intrare (cf. nr. 25-26).

84. Ajungând la altar, preotul şi slujitorii fac salutarea cuvenită, adică se înclină profund sau, dacă există tabernacol cu Preasfântul Sacrament, fac genuflexiune.

Dacă s-a adus crucea în procesiune, ea se aşază lângă altar sau în alt loc potrivit; lumânările aduse de slujitori se pun lângă altar sau pe credenţă; Evanghelia se pune pe altar.

85. Preotul urcă la altar şi îl sărută în semn de veneraţie. Apoi, după caz, tămâiază altarul de jur împrejur.

86. După aceasta, preotul merge la scaunul său. La terminarea cântării de la intrare, toţi, preoţii şi credincioşii, în picioare, îşi fac semnul crucii. Preotul spune: În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Poporul răspunde: Amin.

Apoi, întorcându-se către popor şi întinzând braţele, preotul îl salută folosind una din formulele propuse. El sau alt slujitor adecvat poate, de asemenea, să facă o scurtă introducere în Liturghia zilei.

87. După Actul penitenţial se spun: Doamne, miluieşte-ne şi Mărire în cer, conform rubricilor (nr. 30-31). Mărire poate fi intonat fie de preot, fie de cantori sau de toţi împreună.

88. Apoi preotul invită poporul la rugăciune, împreunându-şi mâinile şi zicând: Să ne rugăm şi toţi împreună cu preotul se roagă câteva clipe în tăcere. Apoi preotul, întinzând braţele, spune Rugăciunea zilei; la terminarea ei, poporul aclamă: Amin.

Liturgia cuvântului

89. La terminarea Rugăciunii zilei, lectorul merge la pupitru şi citeşte prima lectură, pe care toţi o ascultă şezând, iar la sfârşit răspund prin aclamaţie.

90. După ce se termină lectura, psalmistul sau cantorul sau însuşi lectorul citeşte sau cântă psalmul responsorial, iar credincioşii dau răspunsurile (cf. nr. 36).

91. Apoi, dacă există a doua lectură înainte de Evanghelie, lectorul o citeşte de la pupitru cum s-a spus mai sus; toţi şed şi ascultă, iar la sfârşit răspund prin aclamaţie.

92. Urmează Aleluia sau altă cântare, după cerinţele timpului liturgic (cf. nr. 37-39).

93. În timp ce se cântă Aleluia sau altă cântare corespunzătoare, preotul, dacă este cazul, pune tămâie în cădelniţă. Apoi, cu mâinile împreunate, înclinându-se înaintea altarului, spune în taină: Curăţă inima mea.

94. După aceea, ia Evanghelia - dacă ea se află pe altar - şi, precedat de slujitori, care pot purta cădelniţă şi lumânări, se îndreaptă spre pupitru.

95. La pupitru preotul deschide cartea şi spune: Domnul să fie cu voi şi apoi: Cu credinţă şi evlavie să luăm aminte...,făcând semnul crucii cu degetul mare pe carte precum şi pe frunte, pe buze şi pe piept. Apoi, după caz, tămâiază cartea. După aclamaţia poporului, preotul proclamă Evanghelia. La terminarea citirii, sărută cartea zicând în taină: Prin cuvintele Evangheliei să ni se ierte păcatele. După citirea Evangheliei, poporul aclamă, după obiceiul regiunii.

96. Dacă nu există lector, preotul însuşi proclamă toate lecturile şi, dacă e necesar, şi cântările dintre ele, stând la pupitru. Tot acolo, după caz, pune tămâie în cădelniţă şi înclinându-se, spune: Curăţă inima mea.

97. Omilia se rosteşte fie de la scaun, fie de la pupitru.

98. Simbolul credinţei (Crezul) este recitat de preot împreună cu poporul (cf. nr. 44). La cuvintele S-a întrupat..., toţi se înclină; în sărbătoarea Bunei Vestiri şi în solemnitatea Naşterii Domnului, fac genuflexiune.

99. Apoi se face, cu participarea poporului, Rugăciunea universală sau a credincioşilor, pe care preotul o conduce de la scaun sau de la pupitru (cf. nr. 45-47).

Liturgia euharistică

100. După terminarea Rugăciunii universale, începe cântarea la Ofertoriu (cf. nr. 50), iar slujitorii aşază pe altar corporalul, purificatorul, potirul şi liturghierul.

101. E bine ca participarea credincioşilor să se manifeste prin oferirea pâinii şi a vinului pentru celebrarea Euharistiei, sau a altor daruri pentru nevoile Bisericii şi ajutorarea săracilor.

Ofrandele credincioşilor sunt primite de preot ajutat de slujitori şi sunt aşezate într-un loc potrivit; pâinea şi vinul pentru Euharistie sunt duse la altar.

102. Preotul la altar primeşte de la slujitor patena cu pâine şi, ţinând-o cu amândouă mâinile puţin ridicată deasupra altarului, rosteşte formula prescrisă. Apoi aşază patena cu pâinea pe corporal.

103. În continuare, stând în partea laterală a altarului, primeşte de la slujitor căniţele din care toarnă vinul şi puţină apă în potir, spunând în taină formula prescrisă. Întors la mijlocul altarului, el ia potirul şi, ţinându-l puţin ridicat cu amândouă mâinile, rosteşte formula prescrisă. Apoi aşază potirul pe corporal şi îl poate acoperi cu pala.

104. După ce aşază potirul pe altar, preotul, înclinându-se, spune în taină: În duhul smereniei.

105. Dacă e cazul, preotul tămâiază darurile şi altarul, iar slujitorul - pe preot şi pe credincioşi.

106. După rugăciunea În duhul smereniei sau după tămâiere, preotul, stând în partea laterală a altarului, îşi spală mâinile cu apa pe care i-o toarnă slujitorul, rostind în taină formula prescrisă.

107. Întorcându-se apoi la mijlocul altarului şi stând cu faţa la popor, îşi întinde şi îşi împreunează mâinile invitând poporul la rugăciune prin cuvintele: Rugaţi-vă, fraţilor...; după răspunsul poporului, spune, cu braţele întinse, Rugăciunea asupra darurilor. La sfârşit, poporul aclamă: Amin.

108. Apoi preotul începe Rugăciunea euharistică. Cu braţele întinse spune: Domnul să fie cu voi! Când continuă: Sus inimile!, ridică braţele şi apoi, cu braţele întinse, adaugă: Să mulţumim Domnului Dumnezeului nostru! După ce poporul răspunde: Vrednic şi drept este, preotul continuă Prefaţa; la terminarea ei, împreunează mâinile şi cântă sau spune cu glas tare, împreună cu slujitorii şi credincioşii, Sfânt - bine este cuvântat (cf. nr. 55b).

109. Preotul continuă Rugăciunea euharistică după rubricile corespunzătoare fiecărei Rugăciuni euharistice. Dacă celebrantul este episcop, după cuvintele împreună cu slujitorul tău papa nostru N., adaugă: cu mine, nevrednicul tău slujitor.

Ordinariul locului trebuie numit cu următoarea formulă: împreună cu slujitorul tău papa nostru N., cu episcopul (Vicarul, prelatul, prefectul, abatele) nostru N. Pot fi numiţi în Rugăciunea euharistică şi episcopii coadiutori şi auxiliari. Când ar trebui pomenite prea multe nume, se spune, cu o formulă generală: cu episcopul nostru N. şi cu episcopii colaboratori ai săi ⁽⁵⁾. În fiecare dintre Rugăciunile euharistice, astfel de formule trebuie adaptate după cerinţele gramaticale. Puţin înainte de consacrare, ministrantul le poate atrage atenţia credincioşilor sunând din clopoţel. De asemenea, sună din clopoţel la ridicarea ostiei şi a potirului, după obiceiul locului.

110. După doxologia care încheie Rugăciunea euharistică, preotul, cu mâinile împreunate, spune îndemnul premergător rugăciunii "Tatăl nostru", pe care apoi o rosteşte cu braţele întinse, împreună cu poporul.

111. Terminându-se rugăciunea "Tatăl nostru", preotul, tot cu braţele întinse, rosteşte singur embolismul Mântuieşte-ne, Doamne, la terminarea căruia poporul aclamă: Căci a ta este împărăţia.

112. În continuare, preotul spune cu glas tare rugăciunea: Doamne Isuse Cristoase, care ai spus. Apoi, întinzându-şi şi împreunându-şi mâinile, vesteşte pacea spunând: Pacea Domnului să fie pururea cu voi! Poporul răspunde: Şi cu duhul tău. Apoi, dacă se consideră oportun, preotul adaugă: Dăruiţi-vă pacea şi toţi, după obiceiul locului, îşi dau reciproc un semn de pace şi de iubire. Preotul poate să dea slujitorilor semnul de pace.

113. În continuare, preotul ia ostia, o frânge deasupra patenei şi pune o părticică în potir, spunând în taină: Această unire. În timpul acesta, corul şi credincioşii cântă sau recită Mielul lui Dumnezeu (cf. nr. 56e).

114. Preotul spune în taină rugăciunea: Doamne Isuse Cristoase, Fiul Dumnezeului celui viu sau primirea trupului şi sângelui tău.

115. După terminarea rugăciunii, preotul face o genuflexiune, ia Ostia şi, ţinând-o puţin ridicată deasupra patenei, spune, adresându-se comunităţii: Iată Mielul lui Dumnezeu şi, împreună cu poporul, adaugă o singură dată: Doamne, nu sunt vrednic.

116. Apoi, plecându-se spre altar, preotul continuă în taină: Trupul lui Cristos să mă păzească pentru viaţa cea veşnică şi cu veneraţie se împărtăşeşte cu trupul lui Cristos. Apoi ia potirul, spune: Sângele lui Cristos să mă păzească pentru viaţa cea veşnică şi cu veneraţie se împărtăşeşte cu sângele lui Cristos.

117. Preotul ia patena sau ciboriul şi se apropie de cei care se împărtăşesc. Dacă Împărtăşania se dă numai sub chipul pâinii, el, ţinând ostia puţin ridicată, o arată fiecăruia spunând: Trupul lui Cristos. Cel care se împărtăşeşte răspunde: Amin şi primeşte sfânta Împărtăşanie, ţinând tăviţa sub bărbie.

118. Pentru împărtăşirea sub ambele specii se va ţine seama de indicaţiile date mai jos (cf. nr. 240-252).

119. În timp ce preotul se împărtăşeşte, se începe cântarea la Împărtăşanie (cf. nr. 56i).

120. După terminarea Împărtăşaniei, preotul, întorcându-se la altar, adună firimiturile, dacă sunt; apoi, stând în partea laterală a altarului sau la credenţă, purifică patena sau ciboriul deasupra potirului, apoi purifică potirul şi îl şterge cu purificatorul. Dacă vasele au fost purificate la altar, un slujitor le duce la credenţă. Totuşi este îngăduit ca vasele care trebuie purificate, mai ales dacă sunt mai multe, să fie lăsate pe altar sau pe credenţă deasupra corporalului, acoperite corespunzător, urmând a fi purificate după Liturghie.

121. După purificarea vaselor sfinte, preotul se poate întoarce la scaunul său. Se poate păstra un moment de tăcere sacră; de asemenea se poate cânta un cântec de laudă sau un psalm (cf. nr. 56j).

122. Apoi preotul, stând în picioare lângă scaun sau la altar, adresându-se credincioşilor spune: Să ne rugăm. Şi cu braţele întinse rosteşte rugăciunea de după Împărtăşanie, care poate fi precedată de un moment de tăcere, dacă nu s-a păstrat tăcere îndată după Împărtăşanie. La sfârşitul rugăciunii, poporul aclamă: Amin.

Ritualul încheierii

123. La terminarea rugăciunii de după Împărtăşanie, se pot face, dacă e cazul, scurte anunţuri poporului.

124. Apoi preotul, întinzându-şi braţele, salută poporul spunând: Domnul să fie cu voi, iar poporul îi răspunde: Şi cu duhul tău. Îndată preotul adaugă: Să vă binecuvânteze atotputernicul Dumnezeu şi, dând binecuvântarea, continuă: Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt. R. Amin. În anumite zile şi ocazii, această formulă de binecuvântare este precedată, conform rubricilor, de o altă formulă mai solemnă sau de o rugăciune asupra poporului. Îndată după binecuvântare, preotul, cu mâinile împreunate, adaugă: Liturghia s-a sfârşit şi toţi răspund: Mulţumim lui Dumnezeu.

125. Apoi preotul venerează altarul, de obicei sărutându-l. După cuvenita înclinare sau genuflexiune împreună cu toţi slujitorii, iese.

126. Dacă după Liturghie urmează altă acţiune liturgică, ritualul de încheiere, adică salutarea, binecuvântarea şi trimiterea poporului, se omite.

B) ÎNDATORIRILE DIACONULUI

127. Când există diacon care îşi exercită slujirea proprie, se vor respecta normele descrise în capitolul anterior, cu excepţiile de mai jos. În general, diaconul:

a) stă lângă preot şi îl ajută;

b) la altar, slujeşte fie la potir, fie la carte;

c) dacă nu e prezent nici un alt slujitor, el îndeplineşte şi funcţiile lor, după nevoie.

Ritualul începutului

128. Îmbrăcat cu veşmintele sacre, diaconul, dacă poartă Evanghelia, merge înaintea preotului în drum spre altar; dacă nu, merge alături de el.

129. Făcând împreună cu preotul cuvenita înclinare sau genuflexiune, diaconul urcă împreună cu el la altar şi, dacă a adus Evanghelia, o pune pe altar; împreună cu preotul, venerează altarul sărutându-l. Apoi, dacă este cazul, îl ajută pe preot la punerea tămâiei şi la tămâierea altarului.

130. După tămâiere, se îndreaptă spre locul său împreună cu preotul şi rămâne lângă el, ajutându-l când e necesar.

Liturgia cuvântului

131. În timp ce se rosteşte Aleluia sau altă cântare, îl ajută pe preot la punerea tămâiei în cădelniţă, dacă e cazul; apoi, înclinându-se în faţa lui, îi cere binecuvântarea zicând încet: Binecuvântează, părinte; preotul îi dă binecuvântarea spunând: Domnul să fie în inima ta. Diaconul răspunde: Amin. Apoi ia Evanghelia, dacă se află pe altar, şi se îndreaptă spre pupitru precedat de slujitori, dacă sunt, eventual cu lumânări şi cu tămâie.

Apoi salută poporul, tămâiază cartea şi proclamă Evanghelia. După ce termină, venerează cartea sărutând-o şi spune în taină: Prin cuvintele Evangheliei şi se întoarce lângă celebrant. Dacă nu se ţine omilia şi nici nu se recită Crezul, poate să rămână la pupitru pentru Rugăciunea credincioşilor, retrăgându-se numai slujitorii.

132. După ce preotul face introducerea, diaconul, de la pupitru sau din alt loc potrivit, rosteşte intenţiile Rugăciunii credincioşilor.

Liturgia euharistică

133. La Ofertoriu, în timp ce preotul rămâne la scaunul său, diaconul pregăteşte altarul, ajutat de ceilalţi slujitori; lui îi revine în mod special obligaţia de a avea grijă de vasele sfinte. De asemenea, îl asistă pe preot când primeşte darurile de la credincioşi. Apoi îi întinde preotului patena cu pâinea care trebuie consacrată; toarnă vinul şi puţină apă în potir, spunând în taină: Prin taina acestei ape apoi înfăţişează preotului potirul. Pregătirea potirului sau turnarea vinului şi a apei o poate săvârşi la credenţă. Dacă se tămâiază, îl ajută pe preot la tămâierea darurilor şi a altarului şi apoi el însuşi sau alt slujitor tămâiază pe preot şi pe credincioşi.

134. În timpul Rugăciunii euharistice, diaconul stă lângă preot, dar puţin în spatele lui, pentru a-l putea ajuta la potir sau la Liturghier.

135. La doxologia finală a Rugăciunii euharistice, în picioare alături de preot, ţine potirul ridicat, în timp ce preotul ridică patena cu ostia, până în momentul în care poporul răspunde Amin.

136. După ce preotul spune rugăciunea pentru pace şi pacea Domnului să fie pururea cu voi, iar poporul răspunde Şi cu duhul tău, diaconul, dacă e cazul, invită la dăruirea păcii zicând: Dăruiţi-vă pacea. El însuşi primeşte pacea de la preot şi o poate da slujitorilor mai apropiaţi.

137. După ce se împărtăşeşte preotul, diaconul primeşte Împărtăşania sub ambele specii şi apoi îl ajută pe preot la distribuirea Împărtăşaniei. Dacă Împărtăşania se dă sub ambele specii, el înfăţişează celor care se împărtăşesc potirul şi bea ultimul din potir.

138. După ce se termină distribuirea Împărtăşaniei, diaconul se întoarce împreună cu preotul la altar, adună firimiturile, dacă sunt, apoi duce potirul şi celelalte vase sacre la credenţă şi acolo le purifică şi le aranjează, după obicei, în timp ce preotul se întoarce la scaunul său. E îngăduit, totuşi, ca vasele care trebuie purificate, mai ales dacă sunt mai multe, să fie lăsate pe altar sau pe credenţă deasupra corporalului, acoperite corespunzător, urmând a fi purificate după Liturghie.

Ritualul încheierii

139. La terminarea Rugăciunii de după Împărtăşanie, diaconul face eventualele anunţuri scurte poporului, dacă preotul nu preferă să le facă personal.

140. După ce preotul dă binecuvântarea, diaconul spune: Liturghia s-a sfârşit. Mergeţi în pace.

141. Apoi, împreună cu preotul, venerează altarul sărutându-l şi, făcând cuvenita înclinare sau genuflexiune, se retrag în ordinea în care au venit.

C) ROLUL ACOLITULUI

142. Rolurile pe care le poate îndeplini acolitul sunt de diferite feluri şi multe dintre ele se pot prezenta împreună. E bine ca diferitele îndatoriri să fie împărţite între mai mulţi acoliţi. Dacă, însă, e prezent un singur acolit, le va îndeplini el însuşi pe cele mai importante, iar celelalte vor fi distribuite între diferiţi slujitori.

Ritualul începutului

143. La procesiunea de intrare, acolitul poate purta crucea, însoţit de doi ministranţi cu lumânări aprinse. Ajuns la altar, aşază crucea lângă altar şi merge la locul său în prezbiteriu.

144. În timpul celebrării, este sarcina acolitului să stea, când e cazul, alături de preot sau de diacon, pentru a le prezenta cartea sau pentru a-i ajuta în orice privinţă. De aceea, pe cât posibil, trebuie să aibă un loc din care să-şi poată îndeplini cu uşurinţă slujba, fie lângă scaun, fie la altar.

Liturgia euharistică

145. Dacă nu există diacon, după terminarea Rugăciunii credincioşilor, în timp ce preotul rămâne la scaunul său, acolitul aşază pe altar corporalul, purificatorul, potirul şi Liturghierul. Apoi, dacă e necesar, îl ajută pe preot să primească darurile poporului şi, după caz, aduce la altar pâinea şi vinul şi le înfăţişează preotului. Dacă se tămâiază, el înfăţişează preotului cădelniţa şi apoi îl asistă la tămâierea darurilor şi a altarului.

146. Acolitul îl poate ajuta pe preot ca slujitor în cazuri excepţionale la distribuirea Împărtăşaniei ⁽⁶⁾. Dacă se dă Împărtăşania sub ambele specii, el înfăţişează potirul celor care se împărtăşesc sau ţine potirul, dacă împărtăşania se dă prin întingere.

147. După ce se termină distribuirea Împărtăşaniei, îl ajută pe preot sau pe diacon să purifice vasele sacre. Dacă nu există diacon, acolitul duce vasele sacre la credenţă şi acolo le purifică şi le aranjează.

D. ÎNDATORIRILE LECTORULUI

Ritualul începutului

148. La procesiunea de intrare, dacă nu există diacon, lectorul poate purta Evanghelia: în acest caz, merge înaintea preotului; altfel, merge împreună cu ceilalţi slujitori.

149. Ajungând la altar şi făcând împreună cu preotul cuvenita înclinare sau genuflexiune, urcă la altar, aşază pe el Evanghelia şi merge să-şi ocupe locul în prezbiteriu alături de ceilalţi slujitori.

Liturgia cuvântului

150. Lectorul proclamă la pupitru lecturile care preced Evanghelia. Dacă nu există psalmist, poate rosti şi psalmul responsorial de după prima lectură.

151. Dacă nu există diacon, după introducerea făcută de preot, lectorul poate propune intenţiile la Rugăciunea credincioşilor.

152. Dacă la intrare sau la împărtăşanie nu se cântă un cântec şi dacă antifoanele indicate în liturghier nu sunt recitate de credincioşi, le rosteşte lectorul la timpul cuvenit.

II. LITURGHIILE CONCELEBRATE

Observaţii preliminare

153. Concelebrarea, care manifestă în mod adecvat unitatea preoţiei, a jertfei şi a întregului popor al lui Dumnezeu, pe lângă cazurile în care este prescrisă de ritualul însuşi, este permisă:

1. a) În Joia Sfântă, atât la Liturghia crismei cât şi la Liturghia de seară - Cina Domnului.

b) La Liturghiile celebrate cu ocazia conciliilor, a întrunirilor de episcopi şi a sinoadelor.

c) La Liturghia pentru binecuvântarea unui abate.

2. Pe lângă acestea, cu permisiunea ordinariului, căruia îi revine să aprecieze oportunitatea concelebrării:

a) La Liturghia conventuală şi la Liturghia principală în biserici şi oratorii, când binele spiritual al credincioşilor nu cere ca toţi preoţii prezenţi să celebreze individual.

b) La Liturghiile celebrate cu ocazia întrunirilor de orice fel ale preoţilor, fie diecezani fie călugări ⁽⁷⁾.

154. Când există un număr mai mare de preoţi, superiorul competent poate îngădui concelebrarea de mai multe ori în aceeaşi zi, dar în timpuri succesive sau în locuri sacre diferite ⁽⁸⁾.

155. Revine episcopului, după normele de drept, să reglementeze disciplina concelebrării în dieceza sa, chiar şi în bisericile şi în oratoriile publice ale călugărilor exempţi. În schimb, aprecierea oportunităţii concelebrării şi acordarea permisiunii de a concelebra în propriile biserici şi oratorii îi revin fiecărui ordinariu precum şi superiorului major al congregaţiilor clericale neexempte şi al societăţilor de clerici cu viaţă comună fără voturi ⁽⁹⁾.

156. Nimeni nu va fi primit la o concelebrare după ce a început Liturghia ⁽¹⁰⁾.

157. Trebuie să se dea o deosebită importanţă concelebrării la care participă preoţii unei dieceze împreună cu episcopul propriu, şi mai ales la Liturghia crismei, în Joia Sfântă, şi cu ocazia unui sinod sau a unei vizite pastorale. În acelaşi sens este recomandată concelebrarea ori de câte ori preoţii se întâlnesc cu episcopul propriu, fie cu ocazia exerciţiilor spirituale, fie la alte întruniri. În aceste cazuri, semnul unităţii preoţiei şi a Bisericii, propriu oricărei concelebrări, se manifestă într-un mod mai evident ⁽¹¹⁾.

158. Din motive deosebite care ţin de semnificaţia celebrării sau a sărbătorii, este îngăduită celebrarea sau concelebrarea de mai multe ori în aceeaşi zi în următoarele cazuri:

a) Cel care, în Joia Sfântă, a celebrat sau concelebrat Liturghia Crismei, poate celebra sau concelebra şi Liturghia de seară, a Cinei Domnului.

b) Cel care a celebrat sau concelebrat prima Liturghie în noaptea de Paşti poate celebra sau concelebra a doua Liturghie în ziua de Paşti.

c) La Naşterea Domnului, toţi preoţii pot celebra sau concelebra trei Liturghii, cu condiţia ca ele să fie celebrate fiecare la timpul ei.

d) Cel care concelebrează cu episcopul sau cu delegatul său, cu ocazia unui sinod sau a unei vizite pastorale sau la întrunirile preoţilor, poate celebra din nou pentru utilitatea credincioşilor ⁽¹²⁾.

159. În orice formă, Liturghia concelebrată se săvârşeşte după normele Liturghiei celebrate individual, ţinând seama de normele şi variantele indicate mai jos.

160. Dacă la Liturghia concelebrată nu este prezent nici un diacon şi nici vreun alt slujitor, funcţiile ce le revin acestora sunt îndeplinite de unii dintre concelebranţi.

Ritualul începutului

161. Concelebranţii îmbracă, în sacristie sau în alt loc potrivit, aceleaşi veşminte sacre pe care obişnuiesc să le poarte când celebrează individual. Dacă, însă, există un motiv întemeiat, de exemplu un număr mai mare de concelebranţi şi lipsă de veşminte sacre, concelebranţii, cu excepţia celebrantului principal, pot omite planeta, luând numai stola peste albă.

162. Când totul e gata, se face, de obicei, procesiunea prin biserică spre altar. Preoţii concelebranţi merg înaintea celebrantului principal.

163. Ajungând la altar, concelebranţii şi celebrantul principal, după ce fac cuvenita înclinare sau genuflexiune, venerează altarul sărutându-l, apoi se îndreaptă spre scaunele destinate fiecăruia. Celebrantul principal, dacă e cazul, tămâiază altarul şi apoi merge la scaunul său.

Liturgia cuvântului

164. În timpul liturgiei cuvântului, concelebranţii îşi ocupă locurile şi se aşază sau se ridică în picioare după cum face celebrantul principal.

165. Omilia o ţine de obicei celebrantul principal sau unul dintre concelebranţi.

Liturgia euharistică

166. Ritualul Ofertoriului este săvârşit de celebrantul principal, iar ceilalţi concelebranţi rămân la locurile lor.

167. După ce se termină ritualul Ofertoriului, concelebranţii se apropie de altar şi se orânduiesc în jurul lui, dar în aşa fel încât să nu împiedice desfăşurarea ceremoniilor, iar credincioşii să le poată urmări bine; de asemenea, să nu împiedice accesul diaconului la altar.

Modul de a recita Rugăciunea euharistică

168. Prefaţa este rostită numai de celebrantul principal; Sfânt este cântat sau recitat de toţi împreună cu poporul şi corul.

169. După ce se termină Sfânt, concelebranţii continuă Rugăciunea euharistică în modul descris mai jos. Gesturile sunt făcute numai de celebrantul principal, dacă nu se indică altfel.

170. La Rugăciunea euharistică, părţile care se rostesc simultan de toţi concelebranţii trebuie spuse de către concelebranţi cu glas scăzut, astfel încât glasul celebrantului principal să se poată auzi desluşit. În acest fel textul este perceput mai bine de către popor.

A. Rugăciunea euharistică I sau canonul roman

171. Pe tine, aşadar (Te igitur) este rostit numai de celebrantul principal, cu braţele întinse.

172. Adu-ţi aminte, Doamne (Memento) al celor vii şi În unire (Communicantes) pot fi încredinţate fiecare unui concelebrant, care spune singur aceste rugăciuni, cu braţele întinse şi cu glas tare.

173. Te rugăm, aşadar (Hanc igitur) se spune numai de celebrantul principal, cu braţele întinse.

174. De la Te rugăm, Dumnezeule (Quam oblationem) până la Te rugăm cu umilinţă (Supplices), toţi concelebranţii rostesc împreună textul în întregime, astfel:

a) Te rugăm, Dumnezeule (Quam oblationem), cu braţele întinse spre daruri;

b) El, în ajunul Pătimirii (Qui pridie) şi De asemenea, după Cină (Simili modo), cu mâinile împreunate;

c) Cuvintele Domnului, cu mâna dreaptă întinsă spre ostie şi spre potir, dacă gestul se consideră potrivit; la ridicarea sfintelor specii, concelebranţii privesc ostia şi potirul, apoi se înclină adânc;

d) De aceea, aducându-ne aminte (Unde et memores) şi Binevoieşte a privi (Supra quae), cu braţele întinse;

e) Te rugăm cu umilinţă (Supplices) înclinaţi şi cu mâinile împreunate până la cuvintele prin împărtăşire din acest altar (ex hac altaris participatione), apoi se ridică din înclinare şi-şi fac semnul crucii la cuvintele să ne umplem de toată binecuvântarea cerească şi de tot harul (omne benedictione caelesti et gratia repleamur).

175. Adu-ţi aminte (Memento) al celor morţi şi De asemenea şi pe noi, păcătoşii (Nobis quoque peccatoribus) pot fi încredinţate fiecare unui concelebrant, care le spune singur cu braţele întinse şi cu glas tare.

176. La cuvintele De asemenea şi pe noi, păcătoşii (Nobis quoque peccatoribus), toţi concelebranţii îşi bat pieptul.

177. Prin care tu, Doamne (Per quem haec omnia) se spune numai de celebrantul principal.

178. În această Rugăciune euharistică, părţile de la Te rugăm, Dumnezeule (Quam oblationem) până la Te rugăm cu umilinţă (Supplices), precum şi Doxologia finală, pot fi cântate.

B) Rugăciunea euharistică II

179. Cu adevărat sfânt (Vere sanctus) se spune numai de celebrantul principal, cu braţele întinse.

180. De la Te rugăm, aşadar (Haec ergo dona) până la Te rugăm cu umilinţă (Et supplices), toţi concelebranţii rostesc împreună textul în întregime, astfel:

a) Te rugăm, aşadar (Haec ergo dona), cu braţele întinse spre daruri;

b) El, dându-se pe sine (Qui cum passione) şi De asemenea, după cină (Simili modo) cu mâinile împreunate;

c) Cuvintele Domnului, cu mâna dreaptă întinsă spre ostie şi spre potir, dacă gestul se consideră potrivit; la ridicarea sfintelor specii, concelebranţii privesc ostia şi potirul, apoi se înclină adânc;

d) Aducându-ne, aşadar, aminte (Memores igitur) şi Te rugăm cu umilinţă (Et supplices), cu braţele întinse.

181. Rugăciunile pentru cei vii: Adu-ţi aminte, Doamne (Recordare, Domine) şi pentru răposaţi: Adu-ţi aminte, Doamne, şi de fraţii noştri (Memento etiam fratrum nostrorum) se pot încredinţa fiecare unui concelebrant, care le rosteşte singur, cu braţele întinse.

182. În această Rugăciune euharistică, părţile: El, dându-se pe sine de bunăvoie (Qui cum passione), De asemenea, după cină (Simili modo), Aducându-ne, aşadar, aminte (Memores igitur) şi Doxologia finală pot fi cântate.

C) Rugăciunea euharistică III

183. Sfânt eşti cu adevărat (Vere sanctus) se spune numai de celebrantul principal, cu braţele întinse.

184. De la De aceea, Doamne, te rugăm (Supplices ergo te, Domine) până la Te rugăm, priveşte (Respice, quaesumus) toţi concelebranţii rostesc împreună textul în întregime, astfel:

a) De aceea, Doamne, te rugăm (Supplices ergo te, Domine), cu mâinile întinse spre daruri;

b) Căci el, în noaptea în care era vândut (Ipse enim in qua nocte tradebatur) şi, de asemenea, după cină (Simili modo), cu mâinile împreunate;

c) Cuvintele Domnului, cu mâna dreaptă întinsă spre ostie şi spre potir, dacă gestul se consideră potrivit; la ridicarea sfintelor specii, concelebranţii privesc ostia şi potirul, apoi se înclină adânc;

d) Amintindu-ne, aşadar (Memores igitur) şi Te rugăm, priveşte (Respice, quaesumus), cu braţele întinse.

185. Rugăciunile el să facă din noi (Ipse nos) şi Te rugăm, Doamne, ca această jertfă (Haec hostia nostrae reconciliationis) pot fi încredinţate fiecare unui concelebrant, care le rosteşte singur, cu braţele întinse.

186. La această Rugăciune euharistică, părţile Căci el, în noaptea (Ipse enim), De asemenea, după cină (Simili modo), Amintindu-ne, aşadar (Memores igitur), precum şi Doxologia finală pot fi cântate.

Rugăciunea euharistică IV

187. Te preamărim pe tine, Părinte sfânt (Confitemur tibi, Pater sancte) până la să împlinească toată sfinţirea (omnem sanctificationem complere) se recită numai de celebrantul principal, cu braţele întinse.

188. De la Te rugăm, aşadar, Doamne (Quaesumus igitur, Domine) până la Priveşte, Doamne (Respice, Domine), toţi concelebranţii rostesc împreună textul în întregime, astfel:

a) Te rugăm, aşadar, Doamne (Quaesumus igitur, Domine), cu mâinile întinse spre daruri;

b) Când a sosit ceasul (Ipse enim cum hora venisset) şi De asemenea (Simili modo), cu mâinile împreunate;

c) Cuvintele Domnului, cu mâna dreaptă întinsă spre ostie şi spre potir, dacă gestul se consideră potrivit; la ridicarea sfintelor specii, concelebranţii privesc ostia şi potirul, apoi se înclină adânc;

d) De aceea şi noi (Unde et nos) şi Priveşte, Doamne (Respice Domine), cu braţele întinse.

189. Rugăciunea: Şi acum, Doamne, (Nunc ergo, Domine) poate fi încredinţată unuia dintre concelebranţi, care o rosteşte singur, cu braţele întinse.

190. În această Rugăciune euharistică, părţile: Când a sosit ceasul (Ipse enim), De asemenea (Simili modo), De aceea şi noi (Unde et nos) precum şi doxologia finală pot fi cântate.

191. Doxologia finală a Rugăciunii euharistice este rostită numai de celebrantul principal sau de toţi concelebranţii împreună cu celebrantul principal.

Ritualul Împărtăşaniei

192. Celebrantul principal, cu măinile împreunate, rosteşte îndemnul dinaintea Rugăciunii Domnului ţi apoi, cu braţele întinse, rosteşte Tatăl nostru împreună cu ceilalţi concelebranţi şi cu poporul.

193. Mântuieşte-ne, te rugăm (Libera nos) se spune numai de celebrantul principal, cu braţele întinse. Toţi concelebranţii, împreună cu poporul, rostesc aclamaţia finală Căci a ta este împărăţia.

194. După îndemnul diaconului sau a unuia dintre concelebranţi: Dăruiţi-vă pacea, toţi îşi dau reciproc un semn de pace. Cei care stau mai aproape de celebrantul principal primesc de la el pacea, înainte de diacon.

195. În timp ce se rosteşte Mielul lui Dumnezeu (Agnus Dei), unii dintre concelebranţi îl pot ajuta pe celebrantul principal la frângerea ostiilor atât pentru concelebranţi cât şi pentru împărtăşirea poporului.

196. După ce se face amestecarea, numai celebrantul principal spune în taină rugăciunea Doamne Isuse Cristoase, Fiul Dumnezeului celui viu (Domine Iesu Christe, Fili Dei vivi) sau Primirea trupului (Perceptio corporis).

197. Terminându-se rugăciunea dinainte de Împărtăşanie, celebrantul principal face o genuflexiune şi se dă puţin înapoi. Concelebranţii, unul după altul, se apropie de mijlocul altarului, fac o genuflexiune şi iau de pe altar, cu veneraţie, trupul lui Cristos; ţinându-l cu mâna dreaptă şi punând mâna stângă sub ea, se întorc la locurile lor. Totuşi concelebranţii pot să rămână la locurile lor şi să ia trupul lui Cristos de pe patena pe care celebrantul principal sau unul sau mai mulţi dintre concelebranţi o ţin trecând prin faţa lor, sau pot să-şi transmită patena unul altuia, de la celebrantul principal până la ultimul.

198. Apoi celebrantul principal ia ostia şi, ţinând-o puţin ridicată deasupra patenei, spune adresându-se comunităţii: Iată Mielul lui Dumnezeu şi continuă, împreună cu concelebranţii şi cu poporul, Doamne, nu sunt vrednic.

199. Apoi celebrantul principal, plecându-se spre altar, spune în taină: Trupul lui Cristos să mă păzească pentru viaţa cea veşnică şi cu veneraţie se împărtăşeşte cu trupul lui Cristos. La fel fac concelebranţii. După ei, diaconul primeşte trupul Domnului de la celebrantul principal.

200. Împărtăşirea cu sângele Domnului se poate face fie bând direct din potir, fie cu paiul sau cu linguriţa sau prin întingere.

201. Dacă Împărtăşania se face direct din potir, se poate folosi unul dintre următoarele procedee:

a) Celebrantul principal ia potirul şi spune în taină: Sângele lui Cristos să mă păzească pentru viaţa cea veşnică, bea puţin din sângele Domnului şi dă potirul diaconului sau unuia dintre concelebranţi. Apoi dă credincioşilor Împărtăşania sau merge la scaunul său. Concelebranţii se apropie de altar unul după altul, sau doi câte doi dacă se folosesc două potire, beau din sângele Domnului şi se întorc la scaunul lor. Diaconul sau un concelebrant şterge potirul cu purificatorul după împărtăşirea fiecărui concelebrant.

b) Celebrantul principal, stând la mijlocul altarului se împărtăşeşte cu sângele Domnului în felul obişnuit. Concelebranţii se pot împărtăşi cu sângele Domnului rămânând la locul lor şi bând din potirul pe care li-l înfăţişează diaconul sau unul dintre concelebranţi, sau transmiţându-şi potirul unul altuia. Potirul este şters de fiecare dată fie de cel care-l înfăţişează fiecăruia, fie de acela care bea. Fiecare, după ce se împărtăşeşte, se întoarce la scaunul său.

202. Dacă Împărtăşania se face cu paiul, se procedează astfel: celebrantul principal ia paiul şi spune în taină: Sângele lui Cristos să mă păzească pentru viaţa cea veşnică, bea puţin din sângele Domnului şi imediat după aceea purifică paiul sorbind puţină apă dintr-un vas aşezat pe altar într-un loc potrivit şi aşază paiul pe o patenă pusă alături. Apoi diaconul sau unul dintre concelebranţi aşază potirul în loc potrivit, fie în mijlocul altarului, fie în partea lui dreaptă, pe un alt corporal. Lângă potir se pune şi un vas cu apă pentru purificarea paielor şi o patenă pe care se aşază apoi paiele.

Concelebranţii se apropie de altar unul după altul, iau paiul şi beau puţin din sângele Domnului, după care purifică paiul sorbind puţină apă şi aşază paiul pe patenă.

203. Dacă împărtăşirea din potir se face cu linguriţa, se procedează la fel ca la împărtăşirea cu paiul. Se va avea, însă grijă ca după Împărtăşanie linguriţa să fie aşezată într-un vas cu apă, pe care, după terminarea împărtăşaniei, acolitul îl duce la credenţă pentru a purifica şi a şterge toate linguriţele.

204. Ultimul vine diaconul. După ce se împărtăşeşte cu sângele Domnului, consumă tot ceea ce a rămas, apoi duce potirul la credenţă, unde el însuşi sau acolitul îl purifică, îl şterge şi îl aranjează ca de obicei.

205. Împărtăşirea concelebranţilor poate fi orânduită şi astfel încât fiecare să se împărtăşească la altar cu trupul şi, îndată după aceea, cu sângele Domnului.

În acest caz, celebrantul principal se împărtăşeşte sub ambele specii, aşa cum face când celebrează singur, păstrându-se totuşi pentru împărtăşirea din potir acelaşi rit pentru toţi concelebranţii.

După ce se împărtăşeşte celebrantul principal, potirul se aşază în partea dreaptă a altarului, pe un alt corporal. Concelebranţii se apropie unul după altul de mijlocul altarului, fac genuflexiune şi se împărtăşesc cu trupul Domnului; apoi trec în partea dreaptă a altarului şi se împărtăşesc cu sângele Domnului, conform ritului ales pentru împărtăşirea din potir, după cum s-a arătat mai sus. Împărtăşirea diaconului şi purificarea potirului se fac în modul descris mai sus.

206. Dacă împărtăşirea concelebranţilor se face prin întingere, celebrantul principal se împărtăşeşte în modul obişnuit cu trupul şi sângele Domnului, având însă grijă să rămână în potir destul sânge pentru împărtăşirea concelebranţilor. Apoi diaconul, sau unul dintre concelebranţi, aşază potirul în loc potrivit, fie în mijlocul altarului, fie în partea lui dreaptă, pe un alt corporal, împreună cu patena pe care se află ostiile. Concelebranţii se apropie de altar unul după altul, fac genuflexiune, iau fiecare câte o ostie, o înmoaie parţial în potir şi, ţinând patena sub bărbie, se împărtăşesc; apoi se întorc la locurile pe care le aveau la începutul Liturghiei.

Diaconul primeşte şi el Împărtăşania prin întingere de la un concelebrant: acesta îi spune: Trupul şi sângele lui Cristos, iar diaconul îi răspunde: Amin.

Apoi diaconul, la altar, bea sângele rămas; duce potirul la credenţă, unde îl purifică, îl şterge şi îl aranjează după obicei.

Ritualul încheierii

207. Celebrantul principal săvârşeşte ritualul încheierii în modul obişnuit, iar concelebranţii rămân la locurile lor.

208. Înainte de a ieşi, concelebranţii fac cuvenita înclinare sau genuflexiune. Celebrantul principal venerează altarul sărutându-l.

III. LITURGHIA FĂRĂ POPOR

Observaţii preliminare

209. Este vorba aici de Liturghia celebrată de către preot, la care asistă un singur slujitor, care îi răspunde.

210. Această Liturghie urmează de regulă ritualul Liturghiei cu credincioşii; slujitorul rosteşte, după caz, părţile ce revin poporului.

211. Celebrarea fără slujitor să nu se facă decât în caz de gravă necesitate. În acest caz saluturile şi binecuvântarea de la sfârşitul Liturghiei se omit.

212. Potirul se pregăteşte înainte de Liturghie fie pe credenţă, lângă altar, fie pe altar. Liturghierul se aşază în partea stângă a altarului.

Ritualul începutului

213. Preotul, după ce face cuvenita înclinare sau genuflexiune înaintea altarului, îşi face semnul crucii zicând: În numele Tatălui...; întorcându-se spre slujitor, îl salută, alegând una din formulele propuse şi, tot la picioarele altarului, rosteşte Actul penitenţial.

214. Apoi urcă la altar şi îl sărută în semn de veneraţie; după aceea merge la liturghier, în partea stângă a altarului, şi rămâne acolo până la sfârşitul Rugăciunii universale.

215. Citeşte Antifonul de la intrare şi spune Doamne, miluieşte-ne şi Mărire, conform rubricilor.

216. După aceea, cu mâinile împreunate, spune: Să ne rugăm şi, după o pauză corespunzătoare, rosteşte cu braţele întinse Rugăciunea zilei. La sfârşit, slujitorul aclamă: Amin.

Liturgia cuvântului

217. După rostirea Rugăciunii zilei, slujitorul sau însuşi preotul citeşte prima lectură şi psalmul şi, când e prescris, citeşte şi a doua lectură şi versul la Aleluia sau cealaltă cântare.

218. Rămânând în acelaşi loc, preotul, înclinat, spune Curăţă inima mea şi citeşte Evanghelia. La sfârşit sărută cartea în semn de veneraţie, spunând în taină: Prin cuvintele Evangheliei etc. Slujitorul rosteşte aclamaţia.

219. Preotul rosteşte, conform rubricilor, Simbolul credinţei (Crezul) împreună cu slujitorul.

220. Urmează Rugăciunea universală, care poate fi spusă şi la această Liturghie: preotul rosteşte intenţiile, iar slujitorul răspunde.

Liturgia euharistică

221. Se omite Antifonul la ofertoriu. Slujitorul pune pe altar corporalul, purificatorul şi potirul, dacă nu au fost puse deja la începutul Liturghiei.

222. Aşezarea pâinii şi a vinului şi turnarea apei se fac ca la Liturghia cu credincioşii, folosindu-se formulele din Rânduiala sfintei Liturghii. Apoi preotul îşi spală mâinile stând în partea laterală a altarului, în timp ce slujitorul îi toarnă apă.

223. Preotul rosteşte Rugăciunea asupra darurilor şi Rugăciunea euharistică, respectând ritualul prescris pentru Liturghia cu credincioşii.

224. Rugăciunea Domnului, cu embolismul său, se spune ca la Liturghia cu credincioşii.

225. După aclamaţia de la sfârşitul embolismului, preotul spune rugăciunea Doamne Isuse Cristoase, care ai spus şi apoi adaugă: Pacea Domnului să fie pururea cu voi, iar slujitorul răspunde: Şi cu Duhul tău. Dacă socoteşte oportun, preotul dă un semn de pace slujitorului.

226. În timp ce spune Mielul lui Dumnezeu împreună cu slujitorul, preotul frânge ostia deasupra patenei. Terminând Agnus Dei, săvârşeşte amestecarea spunând în taină: Această amestecare.

227. După amestecare, preotul spune în taină rugăciunea Doamne Isuse Cristoase, Fiul Dumnezeului celui viu, sau primirea trupului şi sângelui, apoi face genuflexiune, ia ostia şi, dacă slujitorul se împărtăşeşte, spune întorcându-se spre el şi ţinând ostia puţin ridicată deasupra patenei: Iată Mielul lui Dumnezeu şi îndată adaugă, împreună cu el, o singură dată: Doamne, nu sunt vrednic. Apoi, întorcându-se spre altar, se împărtăşeşte cu trupul lui Cristos.

Dacă slujitorul nu se împărtăşeşte, preotul face genuflexiunea, apoi ia ostia şi, cu faţa la altar, spune o singură dată, în taină: Doamne, nu sunt vrednic şi se împărtăşeşte cu trupul lui Cristos. Împărtăşirea cu sângele lui Cristos se face ca în Rânduiala Liturghiei cu credincioşii.

228. Înainte de a da Împărtăşania slujitorului, preotul rosteşte Antifonul la Împărtăşanie.

229. Purificarea potirului se face în partea laterală a altarului. După aceea potirul poate fi dus de slujitor pe credenţă sau lăsat pe altar, ca la început.

23O. După ce purifică potirul, preotul poate lăsa câteva momente de tăcere; apoi rosteşte rugăciunea de după Împărtăşanie.

Ritualul încheierii

231. Ritualul încheierii se desfăşoară ca la Liturghia cu credincioşii, omiţându-se însă cuvintele: Liturghia s-a sfârşit. Mergeţi în pace.

IV. CÂTEVA NORME GENERALE PENTRU TOATE FORMELE DE LITURGHIE

Venerarea altarului şi a Evangheliei

232. După obiceiul transmis în liturgie, venerarea altarului şi a Evangheliei se exprimă prin sărutare. Totuşi, acolo unde acest semn nu corespunde pe deplin tradiţiilor sau mentalităţii unei anumite regiuni, revine conferinţei episcopale să stabilească un alt semn care să-l înlocuiască, aducând aceasta la cunoştinţa Scaunului Apostolic.

Despre genuflexiune şi înclinare

233. La Liturghie se fac trei genuflexiuni: după ridicarea Ostiei, după ridicarea potirului şi înainte de Împărtăşanie.

Însă dacă în prezbiteriu se află tabernacolul cu Preasfântul Sacrament, se face genuflexiune şi înainte şi după Liturghie şi de fiecare dată când se trece prin faţa Preasfântului Sacrament.

234. Există două feluri de înclinare: a capului şi a trupului.

a) Înclinarea capului se face atunci când sunt numite împreună cele trei persoane dumnezeieşti, precum şi la numele lui Isus, al sfintei Fecioare Maria şi al sfântului în cinstea căruia se celebrează Liturghia.

b) Înclinarea trupului sau înclinarea profundă se face: la altar, când pe el nu se află tabernacolul cu Sfânta Taină; la rugăciunile Curăţă inima mea şi În duhul smereniei; la Crez, la cuvintele S-a întrupat de la Duhul Sfânt din Maria Fecioara şi s-a făcut om; la canonul roman, la cuvintele Te rugăm cu umilinţă. Înclinare profundă face şi diaconul când cere binecuvântarea înainte de a proclama Evanghelia. De asemenea, preotul, la Prefacere, se înclină uşor în timp ce rosteşte cuvintele Domnului.

Tămâierea

235. Tămâierea se poate face la orice formă de Liturghie:

a) în timpul procesiunii de intrare;

b) la începutul Liturghiei, pentru a tămâia altarul;

c) la procesiunea şi proclamarea Evangheliei;

d) la ofertoriu, pentru a tămâia darurile, altarul, pe preot şi poporul;

e) la ridicarea ostiei şi a potirului după consacrare.

236. Preotul pune tămâie în cădelniţă şi o binecuvântează cu semnul crucii, fără a spune nimic.

Tămâierea altarului se face astfel:

a) Dacă altarul este distanţat de perete, preotul îl tămâiază mergând de jur împrejurul lui.

b) Dacă altarul este lângă perete, preotul îl tămâiază trecând întâi în partea dreaptă, apoi în partea stângă.

Dacă crucea se află pe altar sau alături de el, este tămâiată înainte de tămâierea altarului; dacă este în spatele altarului, preotul o tămâiază când trece prin faţa ei.

Purificarea

237. Ori de câte ori vreo fărâmă de ostie rămâne lipită de degete, în special după frângere sau după distribuirea sfintei Împărtăşanii la credincioşi, preotul îşi curăţă degetele deasupra patenei, sau, dacă este necesar, le spală. De asemenea, dacă sunt firimituri în afara patenei, le adună.

238. Vasele sfinte sunt purificate de preot sau de diacon, sau de acolit, pe cât posibil la credenţă, fie după Împărtăşanie, fie după Liturghie. Purificarea potirului se face cu vin şi apă, sau numai cu apă, ce se consumă apoi de către acela care face purificarea. Patena se şterge de obicei cu purificatorul.

239. Dacă se întâmplă ca ostia sau vreo părticică să cadă, ea va fi ridicată cu veneraţie; iar dacă se varsă vreo picătură din sângele Domnului, locul unde a căzut se spală cu apă, iar apa se varsă apoi în sacrariu.

Împărtăşirea sub ambele specii

240. Sfânta Împărtăşanie îşi exprimă mai deplin calitatea de semn când se face sub ambele specii. În această formă iese mai bine în evidenţă semnificaţia ei de ospăţ euharistic, se exprimă mai clar voinţa dumnezeiască de a întări noul şi veşnicul Legământ în sângele Domnului şi se vede mai bine legătura între ospăţul euharistic şi ospăţul escatologic din împărăţia Tatălui ⁽¹³⁾.

241. Păstorii sufleteşti să aibă grijă să amintească, în mod cât mai corespunzător, credincioşilor care participă sau asistă la ritualul Împărtăşaniei învăţătura catolică exprimată de Conciliul Tridentin privind forma sub care se dă Împărtăşania. În primul rând să le explice credincioşilor că, potrivit credinţei catolice, chiar şi sub o singură specie este primit Cristos întreg şi deplin şi se primeşte sacramentul adevărat şi,prin urmare, în ceea ce priveşte roadele, cei care se împărtăşesc sub o singură specie nu sunt lipsiţi de nici unul din harurile necesare pentru mântuire ⁽¹⁴⁾.

Pe lângă aceasta să-i înveţe că, în ceea ce priveşte administrarea sacramentelor, Biserica are puterea ca, păstrând intactă substanţa lor, să stabilească sau să schimbe ceea ce consideră mai potrivit, în funcţie de diferitele împrejurări, timpuri şi locuri, pentru ca sacramentele să fie venerate cum se cuvine şi să aducă rod în cei care le primesc ⁽¹⁵⁾. În acelaşi timp, însă, credincioşii să fie îndemnaţi să participe mai intens la ritualul sacru în forma în care iese mai deplin în evidenţă semnul ospăţului euharistic.

242. După aprecierea ordinariului şi în urma cuvenitei instruiri catehetice, împărtăşirea din potir se permite în următoarele cazuri ⁽¹⁶⁾:

1) neofiţilor adulţi, la Liturghia care urmează după Botezul lor; adulţilor care primesc Mirul, la Liturghia miruirii; celor botezaţi care sunt primiţi în comuniunea Bisericii;

2) noilor căsătoriţi, la Liturghia Căsătoriei lor;

3) diaconilor, la Liturghia conferirii diaconatului;

4) stareţei, la Liturghia binecuvântării ei; fecioarelor, la Liturghia consacrării lor; celor care fac profesiune călugărească (bărbaţi şi femei) precum şi rudelor, prietenilor şi confraţilor acestora, la Liturghia primei profesiuni, a reînnoirii sau a profesiunii călugăreşti perpetue, dacă depun sau reînnoiesc voturile în cadrul Liturghiei;

5) celor cărora li se încredinţează o slujire în Biserică, la Liturghia instituirii lor; auxiliarilor misionari laici, la Liturghia în care îşi primesc în mod public misiunea; tuturor celor care primesc din partea Bisericii o misiune, la Liturghia în cadrul căreia li se încredinţează;

6) bolnavului şi tuturor celor de faţă, la administrarea Viaticului, atunci când se celebrează Liturghia în casa bolnavului;

7) diaconului şi slujitorilor care îşi exercită funcţia în cadrul Liturghiei;

8) la concelebrare:

a) tuturor celor care, la acea concelebrare, îndeplinesc o adevărată slujire liturgică şi tuturor seminariştilor care sunt de faţă la ea;

b) în bisericile şi oratoriile proprii, tuturor membrilor institutelor care fac profesiunea sfaturilor evanghelice; membrilor altor societăţi, care se dedică lui Dumnezeu prin voturi călugăreşti ori printr-o oferire sau făgăduinţă; de asemenea, tuturor celor care locuiesc zi şi noapte într-o casă a membrilor acelor institute şi societăţi;

9) preoţilor care sunt de faţă la celebrările mari şi nu pot celebra sau concelebra;

10) tuturor acelora care participă la exerciţii spirituale, la Liturghia care se celebrează pentru ei în cadrul acestor exerciţii şi la care ei iau parte activă; tuturor acelora care participă la o întrunire pastorală, la Liturghia celebrată comunitar;

11) persoanelor amintite la nr. 2 şi 4, la Liturghia jubileului lor;

12) naşului, naşei, părinţilor şi soţului/soţiei precum şi cateheţilor unui laic botezat adult, la Liturghia iniţierii acestuia;

13) părinţilor, prietenilor precum şi binefăcătorilor principali care participă la Liturghia unui preot nou sfinţit;

14) membrilor comunităţilor, la Liturghia conventuală sau a comunităţii, după norma nr. 76 al prezentului document.

Pe lângă aceasta, conferinţele episcopale pot stabili modalităţi, motivaţii ţi condiţii în baza cărora ordinarii pot îngădui Împărtăşania sub ambele specii şi în alte cazuri de mare importanţă pentru viaţa spirituală a unei comunităţi sau a unui grup de credincioşi.

În limitele stabilite, ordinarii pot să indice cazurile particulare, cu condiţia ca permisiunea să nu fie fără discernământ, celebrările să fie bine precizate şi să se evite exagerările; pe lângă aceasta, vor trebui evitate ocaziile în care numărul celor care se împărtăşesc este mare. Grupurile care se bucură de această facultate să fie bine determinate, disciplinate şi omogene.

243. Pentru distribuirea Împărtăşaniei sub ambele specii, trebuie pregătite:

a) dacă împărtăşirea din potir se face cu paiul - paie de argint pentru celebrant şi pentru fiecare persoană care se împărtăşeşte precum şi un vas cu apă pentru purificarea paielor şi o tavă pe care se aşază acestea;

b) dacă sângele Domnului se administrează cu linguriţa - o linguriţă;

c) dacă Împărtăşania sub ambele specii se distribuie prin întingere, trebuie avut grijă ca ostiile să nu fie prea subţiri şi prea mici, ci puţin mai groase ca de obicei, pentru ca, înmuiate parţial în sângele Domnului, să poată fi distribuite cu uşurinţă.

1. Ritualul Împărtăşaniei sub ambele specii când cei care se împărtăşesc beau direct din potir

244. Dacă este de faţă un diacon sau un alt preot asistent sau un acolit:

a) celebrantul se împărtăşeşte, după obicei, cu trupul şi sângele Domnului, având grijă ca în potir să rămână destul pentru cei care se vor împărtăşi, şi şterge cu purificatorul marginea exterioară a potirului.

b) Celebrantul înmânează slujitorului potirul cu purificatorul, iar el ia patena sau ciboriul cu ostiile; apoi celebrantul şi slujitorul care ţine potirul stau într-un loc de unde pot da cu uşurinţă credincioşilor Împărtăşania.

c) Cei care se împărtăşesc se apropie unul după altul, fac cuvenitul gest de veneraţie şi se opresc în picioare în faţa celebrantului.

Acesta, ridicând ostia, spune: Trupul lui Cristos, iar cel care se împărtăşeşte răspunde: Amin şi primeşte de la celebrant trupul lui Cristos.

d) Cel care se împărtăşeşte trece apoi şi se opreşte, în picioare, în faţa slujitorului cu potirul. Acesta spune: Sângele lui Cristos şi-i întinde celui care se împărtăşeşte potirul şi purificatorul. Cel care se împărtăşeşte răspunde: Amin, ia cu mâna dreaptă potirul, îl duce la gură şi bea puţin din el, ţinându-şi cu mâna stângă purificatorul sub bărbie şi fiind atent să nu cadă vreo picătură din sângele Domnului. După aceea dă înapoi potirul şi se retrage, iar slujitorul şterge marginea exterioară a potirului cu purificatorul.

e) După ce se termină împărtăşirea din potir, slujitorul îl aşază pe altar. Celebrantul continuă să distribuie împărtăşania celorlalţi credincioşi, dacă există unii care o primesc sub o singură specie. Apoi se întoarce la altar. El însuşi sau slujitorul bea ce a mai rămas din sângele Domnului, apoi face purificările după obicei.

245. Dacă nu este de faţă un diacon sau un alt preot asistent sau un acolit:

a) Celebrantul se împărtăşeşte, după obicei, cu trupul şi sângele Domnului, având grijă ca în potir să rămână destul pentru cei care se vor împărtăşi, şi şterge cu purificatorul marginea exterioară a potirului.

b) Celebrantul stă apoi într-un loc de unde poate da cu uşurinţă Împărtăşania şi distribuie trupul Domnului, în felul obişnuit, fiecărui credincios care se împărtăşeşte sub ambele specii: aceştia se apropie, fac cuvenitul gest de veneraţie şi se opresc în faţa celebrantului, iar după ce primesc trupul Domnului se dau puţin la o parte.

c) După ce fiecare credincios a primit trupul Domnului, celebrantul aşază ciboriul pe altar şi ia potirul împreună cu purificatorul. Cei care urmează să se împărtăşească din potir se apropie unul câte unul de celebrant şi se opresc în faţa lui; celebrantul spune: Sângele lui Cristos şi-i întinde celui care se împărtăşeşte potirul şi purificatorul, iar acesta răspunde: Amin, ia cu mâna dreaptă potirul, îl duce la gură şi bea puţin din el, ţinându-şi cu mâna stângă purificatorul sub bărbie şi având grijă să nu cadă vreo picătură din sângele Domnului; apoi dă înapoi potirul şi se retrage, iar celebrantul şterge cu purificatorul marginea exterioară a potirului.

d) Terminându-se împărtăşirea din potir, celebrantul îl aşază pe altar şi, dacă sunt şi credincioşi care se împărtăşesc sub o singură specie, îi împărtăşeşte în felul obişnuit, apoi se întoarce la altar, bea ceea ce a mai rămas în potir şi face purificările după obicei.

2. Ritualul împărtăşirii sub ambele specii prin întingere

246. Dacă e de faţă un diacon sau un preot asistent sau un acolit:

a) Celebrantul îi înmânează potirul cu purificatorul şi ia patena sau ciboriul cu ostiile; apoi celebrantul şi slujitorul stau într-un loc de unde pot da cu uşurinţă Împărtăşania.

b) Cei care se împărtăşesc se apropie unul de altul, fac cuvenitul gest de veneraţie şi se opresc în picioare în faţa celebrantului, ţinând tăviţa sub bărbie; celebrantul înmoaie parţial osia în potir şi, ridicând-o, spune: Trupul şi sângele lui Cristos. Cel care se împărtăşeşte răspunde: Amin şi primeşte de la celebrant Euharistia; după aceea se întoarce la locul său.

c) Se distribuie apoi Împărtăşania credincioşilor care o primesc sub o singură specie, se consumă ceea ce a mai rămas în potir şi se fac purificările în modul arătat mai sus.

247. Dacă nu e de faţă un diacon sau un preot asistent sau un acolit:

a) Preotul, după ce se împărtăşeşte cu sângele Domnului, ia potirul, ţinându-l între degetul mare şi arătătorul mâinii stângi, iar patena sau ciboriul cu ostiile, între arătătorul şi degetul mijlociu al aceleiaşi mâini şi stă într-un loc de unde poate da cu uşurinţă Împărtăşania.

b) Cei care se împărtăşesc se apropie unul câte unul, fac cuvenitul gest de veneraţie şi se opresc în faţa celebrantului ţinând tăviţa sub bărbie; celebrantul înmoaie parţial ostia în potir şi, ridicând-o, spune: Trupul şi sângele lui Cristos. Cel care se împărtăşeşte răspunde: Amin, primeşte de la celebrant Euharistia şi se întoarce la locul său.

c) Se poate aşeza într-un loc potrivit o măsuţă acoperită cu faţă de masă şi corporal, pe care celebrantul aşază potirul sau ciboriul, pentru a uşura distribuirea Împărtăşaniei.

d) Împărtăşirea celor care primesc sacramentul sub o singură specie, consumarea sângelui Domnului care a rămas în potir şi purificările se fac după cum s-a arătat mai sus.

3. Ritualul împărtăşirii sub ambele specii cu paiul

248. Celebrantul se foloseşte şi el de pai pentru a se împărtăşi cu sângele Domnului.

249. Dacă este de faţă un diacon sau un preot asistent sau un acolit:

a) Împărtăşirea cu trupul Domnului se face după cum s-a arătat la nr. 244 b şi c.

b) Cel care se împărtăşeşte se opreşte apoi în faţa slujitorului care ţine potirul. Acesta spune: Sângele lui Cristos. Cel care se împărtăşeşte răspunde: Amin şi, luând paiul, îl introduce în potir şi soarbe puţin din sângele Domnului. Apoi, având grijă să nu cadă vreo picătură din sângele Domnului, scoate paiul din potir, îl introduce într-un vas cu apă, pe care îl ţine un slujitor, şi purifică paiul sorbind puţină apă, apoi îl aşază în alt vas pe care i-l întinde acelaşi slujitor.

250. Dacă nu e de faţă un diacon sau un preot asistent sau un acolit, celebrantul însuşi prezintă potirul fiecăruia dintre cei care se împărtăşesc, după ritualul descris mai sus pentru împărtăşirea din potir (nr. 245), iar un slujitor ţine alături vasul cu apa destinată purificării paielor.

4. Ritualul împărtăşirii sub ambele specii cu linguriţa

251. Dacă este de faţă un diacon sau un preot asistent sau un acolit, acesta ţine în mâna stângă potirul; fiecare credincios care se împărtăşeşte se apropie de el ţinând tăviţa sub bărbie, iar el îi dă cu linguriţa sângele Domnului spunând: Sângele lui Cristos, având grijă să nu atingă cu linguriţa buzele sau limba celor care se împărtăşesc.

252. Dacă nu este de faţă un diacon sau un preot asistent sau un acolit, celebrantul însuşi, după ce aceia care se împărtăşesc sub ambele specii primesc trupul Domnului, le distribuie şi sângele Domnului.

[ introducere ]  [ cap. I ]  [ cap. II ]  [ cap. III ]  [ cap. IV ]
[ cap. V ]  [ cap. VI ]  [ cap. VII ]  [ cap. VIII ]