"INSTITUTIO GENERALIS"
PRINCIPII ŞI NORME PENTRU UTILIZAREA LITURGHIERULUI ROMAN

INTRODUCERE

1. Când Isus Cristos Domnul a vrut să celebreze împreună cu ucenicii săi Cina pascală, în care a orânduit jertfa trupului şi sângelui său, a poruncit să se pregătească o sală mare, aşternută pentru ospăţ (Lc 22,12). Biserica a socotit întotdeauna că şi ei i se adresează această poruncă: de aceea a reglementat, privitor la celebrarea sfintei Euharistii, cele ce ţin de dispoziţia sufletească, de locuri, rituri şi texte. Normele de faţă, prescrise pe baza hotărârilor Conciliului Vatican II, precum şi noul Liturghier pe care îl va folosi de acum înainte Biserica de rit roman la celebrarea Liturghiei, constituie o nouă mărturie a grijii Bisericii precum şi a credinţei şi a iubirii ei statornice faţă de marele mister euharistic şi atestă tradiţia ei îndelungată şi continuă, chiar dacă au fost introduse anumite înnoiri.

Mărturie a credinţei neschimbate

2. Natura sacrificală a Liturghiei, afirmată în mod solemn de Conciliul Tridentin ⁽¹⁾ în concordanţă cu întreaga tradiţie a Bisericii, a fost din nou enunţată de Conciliul Vatican II în aceste cuvinte semnificative referitoare la Liturghie: "La Cina cea de Taină... Mântuitorul nostru a instituit jertfa euharistică a trupului şi sângelui său spre a perpetua de-a lungul veacurilor jertfa crucii până la a doua sa venire şi pentru a încredinţa astfel Miresei sale preaiubite, Biserica, memorialul morţii şi al Învierii sale" ⁽²⁾.

Această învăţătură a Conciliului îşi găseşte o expresie constantă în textul Liturghiei. Într-adevăr, învăţătura exprimată pregnant în aceste cuvinte ale Sacramentarului lenin:

"Ori de câte ori se celebrează amintirea acestei jertfe, se împlineşte lucrarea mântuirii noastre" ⁽³⁾ este dezvoltată în mod adecvat şi precis în Rugăciunile euharistice: în ele, preotul, când săvârşeşte anamneza, adresându-se lui Dumnezeu în numele întregului popor, îi aduce mulţumire şi îi oferă jertfa vie şi sfântă, adică ofranda Bisericii, victima prin care Dumnezeu însuşi s-a împăcat cu noi ⁽⁴⁾, şi se roagă ca trupul şi sângele lui Cristos să fie jertfă vrednică de Tatăl şi mântuitoare pentru lumea întreagă ⁽⁵⁾.

Astfel, în noul Liturghier, legea rugăciunii Bisericii corespunde legii ei statornice de credinţă, care ne învaţă că, exceptând felul diferit de a săvârşi oferirea, există o identitate deplină între jertfa crucii şi reînnoirea ei sacramentală în Liturghie, reînnoire pe care Domnul Cristos a orânduit-o la Cina cea de Taină şi a poruncit apostolilor să o săvârşească în amintirea sa. Prin urmare, Liturghia este în acelaşi timp jertfă de laudă, de mulţumire, de împăcare şi de ispăşire.

3. Misterul minunat al prezenţei reale a Domnului sub speciile euharistice, confirmat de Conciliul Vatican II ⁽⁶⁾ şi de alte documente ale magisteriului Bisericii ⁽⁷⁾, cu acelaşi conţinut pe care l-a formulat ca adevăr de credinţă Conciliul Tridentin ⁽⁸⁾, este afirmat în celebrarea Liturghiei nu numai în cuvintele consacrării, prin care Cristos este făcut prezent prin transsubstanţiere, ci şi prin sentimentul şi manifestările de suprem respect şi adorare care apar în liturgia euharistică. Din acelaşi motiv, poporul creştin este îndrumat ca, în Joia Sfântă şi în solemnitatea Preasfântului Trup şi Sânge al lui Cristos, să aducă acestui minunat sacrament un cult deosebit de adoraţie.

4. Natura Preoţiei ministeriale, proprie preotului, care "in persona Christi" aduce jertfa şi prezidează adunarea poporului sfânt, este scoasă în evidenţă, în însăşi rânduiala Liturghiei, prin locul şi funcţia deosebită ce îi revine preotului. Aspectele acestei funcţii sunt enunţate şi explicate limpede şi pe larg în Prefaţa de la Liturghia crismei, în Joia Sfântă, ziua în care se comemorează instituirea Preoţiei. Textul subliniază conferirea puterii preoţeşti prin impunerea mâinilor şi descrie această putere enumerându-i diferitele îndatoriri: ea este continuarea puterii lui Cristos, marele preot al Noului Testament.

5. Prin natura Preoţiei ministeriale este pusă în adevărata sa lumină şi o altă realitate de mare importanţă: preoţia împărătească a credincioşilor, a căror jertfă spirituală este dusă la plinătate prin slujirea preoţilor, în unire cu jertfa lui Cristos, unicul mijlocitor ⁽⁹⁾. Într-adevăr, celebrarea Euharistiei este acţiunea întregii Biserici. În ea, fiecare săvârşeşte numai şi tot ceea ce îi revine, în funcţie de poziţia sa în cadrul poporului lui Dumnezeu. De aceea sunt accentuate acum mai mult anumite aspecte ale celebrării, cărora li s-a dat mai puţină atenţie în decursul veacurilor. Căci e vorba despre poporul lui Dumnezeu, dobândit prin sângele lui Cristos, adunat de Domnul, hrănit cu cuvântul lui, popor chemat să înalţe spre Dumnezeu rugăciunea întregii familii umane, poporul care aduce mulţumiri în Cristos pentru misterul mântuirii, oferind jertfa lui; în sfârşit, poporul care formează o comunitate prin împărtăşirea cu trupul şi sângele lui Cristos. Acest popor, deşi este sfânt prin însăşi originea sa, creşte necontenit în sfinţenie prin participarea conştientă, activă şi rodnică la misterul euharistic ⁽¹⁰⁾.

Afirmarea tradiţiei neîntrerupte

6. Enunţând principiile de reînnoire a Rânduielii sfintei Liturghii, Conciliul Vatican II a dispus, printre altele, să fie restabilite anumite ceremonii, "după tradiţia Sfinţilor Părinţi" ⁽¹¹⁾. Sunt cuvintele folosite de sfântul Pius al V-lea în Scrisoarea apostolică Quo primus, prin care a fost promulgat în anul 1570 Liturghierul tridentin. Din însăşi concordanţa cuvintelor se poate observa în ce fel ambele Liturghiere romane, deşi aflate la interval de patru secole, îmbrăţişează aceeaşi tradiţie. Cântărind conţinutul acestei tradiţii, se înţelege şi cât de bine noul Liturghier îl desăvârşeşte pe cel vechi.

7. În acele vremuri grele în care credinţa catolică privind natura sacrificală a Liturghiei, Preoţia ministerială, prezenţa reală şi perpetuă a lui Cristos sub speciile euharistice era contestată, prima grijă a sfântului Pius al V-lea a fost să păstreze tradiţia mai recentă, pe nedrept combătută, aducând numai modificări foarte mici ceremoniilor sacre. Într-adevăr, Liturghierul din 1570 diferă foarte puţin faţă de primul Liturghier tipărit, din anul 1474, care, la rândul lui, reia cu fidelitate Liturghierul din timpul papei Inocenţiu al III-lea. Pe lângă aceasta, manuscrisele bibliotecii din Vatican, deşi au permis unele îmbunătăţiri ale textelor, nu au îngăduit totuşi ca prin cercetarea "autorilor vechi şi recunoscuţi" să fie depăşite comentariile liturgice ale evului mediu.

8. Dimpotrivă, astăzi, datele despre "tradiţia Sfinţilor Părinţi" urmărită de Liturghierul reînnoit al lui Pius al V-lea au fost îmbogăţite ca rezultat a nenumărate lucrări ştiinţifice. După prima editare a Sacramentarului gregorian în 1571, au apărut mai multe ediţii critice ale Sacramentariilor romane şi ambroziene, precum şi ale vechilor cărţi liturgice hispanice şi galicane, care au dat la lumină numeroase rugăciuni de mare valoare spirituală, necunoscute până atunci.

De asemenea, în urma descoperirii multor documente liturgice, sunt mai bine cunoscute astăzi tradiţiile primelor veacuri, anterioare constituirii riturilor diferite din Orient şi Occident, iar dezvoltarea studiilor patristice a pus mai bine în lumină teologia misterului euharistic în învăţătura celor mai de seamă Sfinţi Părinţi din antichitatea creştină, ca de exemplu sfântul Irineu, sfântul Ambroziu, sfântul Ciril din Ierusalim, sfântul Ioan Chrysostom.

9. "Tradiţia Sfinţilor Părinţi" cere nu numai păstrarea celor lăsate de strămoşii noştri cei mai apropiaţi în timp, ci şi cuprinderea şi aprofundarea întregului trecut al Bisericii şi a diferitelor moduri în care credinţa ei unică a fost exprimată în forme de cultură şi civilizaţie atât de deosebite între ele ca acelea care au existat în zona semitică, grecească şi latină. Această privire mai cuprinzătoare ne îngăduie să observăm cum Duhul Sfânt dăruieşte poporului lui Dumnezeu o admirabilă fidelitate în păstrarea tezaurului imuabil al credinţei, în ciuda existenţei unei foarte mari varietăţi de rugăciuni şi rituri.

Adaptarea la noile condiţii

10. Noul Liturghier constituie o mărturie despre "legea rugăciunii" Bisericii romane şi păstrează tezaurul de credinţă transmis de ultimele Concilii; în acelaşi timp, el constituie o treaptă de mare importanţă în tradiţia liturgică.

Într-adevăr, părinţii Conciliului Vatican II, reluând afirmaţiile dogmatice ale Conciliului Tridentin, au vorbit în cu totul altă epocă şi de aceea au putut aduce propuneri şi directive pastorale care ar fi fost de neconceput cu patru secole înainte.

11. Deja Conciliul Tridentin recunoscuse marele rol catehetic pe care îl poate avea celebrarea Liturghiei, dar nu a putut trage toate consecinţele practice ale acestui fapt. Într-adevăr, mulţi ceruseră să se poată folosi limba poporului în celebrarea jertfei euharistice. La această cerere, Conciliul, ţinând seama de împrejurările de atunci, a socotit că e de datoria sa să reafirme învăţătura tradiţională a Bisericii conform căreia jertfa euharistică este în primul rând acţiunea lui Cristos însuşi şi de aceea eficacitatea ce îi este proprie nu este afectată de modul în care participă la ea credincioşii. Acest lucru a fost formulat în următoarele cuvinte ferme, dar în acelaşi timp moderate: "Deşi Liturghia conţine învăţături bogate pentru poporul credincios, totuşi părinţii conciliari sunt de părere că nu este oportun ca ea să fie celebrată şi în limba poporului" ⁽¹²⁾. De asemenea a condamnat pe acela care ar socoti că "este reprobabil ritul Bisericii romane conform căruia o parte din canon şi cuvintele consacrării se rostesc cu glas scăzut sau că Liturghia ar trebui celebrată în limba poporului" ⁽¹³⁾. Interzicând, pe de o parte, folosirea limbii poporului în Liturghie, Conciliul Tridentin a poruncit păstorilor sufleteşti să asigure în schimb o catehizare corespunzătoare: "Pentru ca turma lui Cristos să nu flămânzească, sfântul Conciliu porunceşte păstorilor şi tuturor celor care au în grijă mântuirea sufletelor să explice deseori, personal sau prin alţii, în timpul celebrării Liturghiei, ceva din cele citite la Liturghie şi, printre altele, să expună, mai ales în duminici şi sărbători, misterele acestei preasfinte jertfe" ⁽¹⁴⁾.

12. Întrunit pentru a adapta Biserica la necesităţile misiunii sale apostolice în vremurile noastre, Conciliul Vatican II a cercetat în profunzime, la fel ca şi Conciliul Tridentin, natura didactică şi pastorală a liturgiei ⁽¹⁵⁾. Întrucât nu mai există nici un catolic care să nege legitimitatea şi eficacitatea ceremonialului sacru săvârşit în limba latină, Conciliul a putut admite şi că "adesea, utilizarea limbii materne poate fi deosebit de folositoare pentru popor" şi, ca atare, a permis-o ⁽¹⁶⁾. S-a hotărât ca sub conducerea episcopilor şi a Scaunului Apostolic însuşi, să se permită ca toate celebrările liturgice la care ia parte poporul să fie săvârşite în limba maternă, pentru o mai bună înţelegere a misterului celebrat.

13. În acelaşi timp, întrucât folosirea limbii poporului în liturgie este doar un mijloc, deşi de mare importanţă pentru inteligibilitatea catehezei misterelor celebrate, Conciliul Vatican II a recomandat insistent îndeplinirea anumitor prescripţii ale Conciliului Tridentin care nu erau puse în practică peste tot, cum ar fi: obligaţia ţinerii omiliei în duminici şi sărbători ⁽¹⁷⁾ şi posibilitatea de a intercala anumite indicaţii chiar şi între ceremonii ⁽¹⁸⁾.

În mod cu totul deosebit, Conciliul Vatican II, îndemnând la "acea participare mai desăvârşită la sfânta Liturghie, prin care credincioşii, după Împărtăşania preotului, primesc la aceeaşi jertfă trupul Domnului" ⁽¹⁹⁾, a accentuat asupra necesităţii de a se traduce în fapt altă dorinţă a părinţilor tridentini: pentru a participa mai deplin la sfânta Euharistie, "la fiecare Liturghie, credincioşii care sunt de faţă să se împărtăşească nu numai spiritual, ci şi prin primirea sacramentală a Euharistiei" ⁽²⁰⁾.

14. În acelaşi spirit şi animat de aceeaşi preocupare pastorală, Conciliul Vatican II a putut revizui hotărârile Conciliului Tridentin cu privire la împărtăşirea sub ambele specii. Într-adevăr, pentru că astăzi nimeni nu pune la îndoială principiile doctrinare despre valoarea deplină a Împărtăşaniei atunci când Euharistia este primită numai sub specia pâinii, Conciliul a îngăduit Împărtăşania sub ambele specii în anumite situaţii, deoarece, printr-o formă mai semnificativă a semnului sacramental, este făcută posibilă o înţelegere mai profundă a misterului la care participă credincioşii ⁽²¹⁾.

15. În acest fel, rămânând fidelă misiunii sale de învăţătoare a adevărului, Biserica, păstrând "cele vechi" - adică tezaurul tradiţiei - îşi îndeplineşte şi îndatorirea de a cerceta şi de a adopta cu prudenţă "cele noi" (cf. Mt 13,52).

O parte a noului Liturghier orientează mai mult rugăciunea Bisericii după necesităţile timpului nostru. E vorba mai ales de Liturghiile rituale şi "pentru diferite necesităţi", în care se îmbină armonios tradiţia şi inovaţia. Aşadar, în timp ce au rămas intacte multe texte luate din cea mai veche tradiţie a Bisericii şi care apar în diferitele ediţii ale Liturghierului roman, multe altele au fost adaptate în funcţie de cerinţele şi necesităţile de astăzi, iar altele, cum ar fi rugăciunile pentru Biserică, pentru laici, pentru sfinţirea muncii omului, pentru comunitatea tuturor popoarelor, pentru anumite necesităţi proprii zilelor noastre, au fost compuse acum în întregime luându-se ideile şi, adesea, chiar expresiile din recentele documente ale Conciliului.

În lumina noii situaţii a lumii contemporane, ni s-a părut că nu înseamnă o desconsiderare a unui tezaur atât de venerabil dacă, în folosirea unor texte de tradiţie foarte veche, se schimbă anumite expresii, pentru o mai mare concordanţă cu limbajul teologic actual şi pentru o mai adecvată reflectare a vieţii Bisericii de acum. De aceea au fost schimbate unele expresii ţinând de evaluarea şi folosirea bunurilor pământeşti precum şi altele care reflectau o anumită formă exterioară a pocăinţei, proprie Bisericii din alte vremuri.

În acest fel, normele liturgice ale Conciliului Tridentin au fost completate şi perfecţionate în mai multe privinţe de normele Conciliului Vatican II, care a dus la bun sfârşit eforturile de a-i apropia pe credincioşi de liturgie, eforturi desfăşurate în ultimele patru secole, dar mai ales în epoca recentă, în primul rând datorită preocupării pentru liturgie promovate de sfântul Pius al X-lea şi de urmaşii lui.

[ introducere ]  [ cap. I ]  [ cap. II ]  [ cap. III ]  [ cap. IV ]
[ cap. V ]  [ cap. VI ]  [ cap. VII ]  [ cap. VIII ]