» înapoi la cuprins «

Oratoriul

"Într-o zi, înspre amiază, a intrat în catedrală, pe când eram eu paznic, un copilaş care mergea pe ici-colo plângând şi pe care îl cunoşteam. Se numea Ivaldi Mario şi venea la mine pentru a se adăposti.

- L-am întrebat:

- De ce plângi? Nu mergi la catehism?

- Nu!

- De ce?

- M-a bătut!

- Cine te-a bătut?

- Un preot...

- Întoarce-te la catehism...! Şi fii cuminte!

- Nu, nu!

Atunci am înţeles că nu era niciun mod prin care să-l fac să se reîntoarcă la parohia "Sfântul Mihail". El, neavând curajul de a merge direct acasă, s-a refugiat în catedrală. Probabil nu şi-a pregătit lecţia la catehism sau a făcut gălăgie, cum fac copiii şi a fost dat afară. Atunci am început să îi fac eu un pic de catehism. L-am primit în camera mea, în podul catedralei, l-am liniştit şi l-am îmbucurat cu o bomboană, invitându-l să vină şi în zilele următoare. Acesta a fost primul copil al oratoriului.

Al doilea copil a fost Toni, acum primar în Albenga, proprietarul mai multor panificaţii. Şi acesta a fost bătut la catehism: a fugit acasă şi nu voia să se mai întoarcă. Întâlnindu-se cu Ivaldi, acesta i-a zis: "Vino în catedrală, iar seminaristul care îmi predă mie catehismul ţi-l va preda şi ţie".

Şi aşa, după aceştia doi, au mai venit alţii şi alţii, aduşi de primii doi... Astfel, s-a format un grupuleţ de copii pe care i-am dus în camera mea din podul catedralei, fiind în pericol de a cădea de la geamurile ce sunt pe partea dintre catedrală şi episcopie. Îi învăţam un pic din învăţătura creştină şi îi făceam să râdă cu unele povestioare; astfel, acel timp se scurgea într-o sfântă bucurie".

Spiritul congregaţiei lui don Orione este clar: "Instaurare omnia in Christo", "Suflete, Suflete!" Aşadar nu există o limită a câmpului de activitate: orice este nevoie pentru mântuirea sufletelor, pentru reînnoirea omenirii şi a societăţii în Cristos, răspunde în mod perfect la spiritul şi la opera lui don Orione.

Setea de salvare a sufletelor îl împinge în crearea de prietenii chiar şi cu personalităţi cufundate în rău sau turmentate de către dubii şi crize de credinţă. De fapt, don Orione simte că trebuie să-i iubească pe toţi pentru a-i putea duce la Cristos: "Eu văd un singur cer; un cer divin, deoarece este cerul mântuirii şi al păcii adevărate; eu văd o singură împărăţie a lui Dumnezeu, o împărăţie a iubirii şi a iertării unde întreaga multitudine de persoane este, de fapt, moştenirea şi împărăţia lui Cristos".

El ştie foarte bine că "salvarea tinerilor din întreaga lume, se va obţine mai degrabă prin oratorii, decât prin colegii, că se va obţine prin intermediul şcolii şi mai ales al familiei". Aceasta este prima responsabilă de educarea şi formarea tinerilor. Ea trebuie să dedice timp şi mijloace pentru a-şi însoţi fiii în drumul lor de creştere.

Şi şcoala are un rol deosebit de important, dar numai dacă nu este aservită ideologiilor, ci tinde spre vârfurile cele mai înalte ale adevărului şi ale frumosului. De fapt, ea îşi exercită adevărata sa funcţie numai în măsura în care formează persoane libere, mature şi responsabile. "Nu vă temeţi în a le propune tinerilor pasiunea pentru idealuri precum ştiinţa, studiu, lectura, arta! Încercaţi să treziţi în ei dorinţa de a se forma ca oameni, de a progresa, de a se simţi mai buni şi mai instruiţi, de a aspira în a-l adora pe Dumnezeu, care i-a creat şi a cui imagine sunt: să-şi onoreze propria familie, propriul oraş şi propria ţară, lucru aşteptat atât de mult de la cei tineri. Căutaţi să uniţi mereu aceste două mari idealuri: Dumnezeu şi ţara, şi înflăcăraţi de acestea două, veţi face miracole! Să nu despărţiţi niciodată aceste două mari sentimente: astfel, acestea vor fi pentru tineri un far care va dura şi care se va extinde pentru întreaga viaţă".

A. Campagna, Sfântul Alois Orione, Editura "Shalom", Ancona, 2010, p. 128.

» înapoi la cuprins «