» înapoi la cuprins «

Osea şi Gomer: iubirea regăsită

(Os 2)

Se spune că este mai bine să previi decât să vindeci, iar acest lucru este valabil şi în iubire. O căsătorie distrusă de infidelitate cunoaşte o criză mai profundă decât o căsătorie care, deşi litigioasă, îi vede pe cei doi soţi încă interesaţi unul de altul. Infidelitatea totuşi, chiar dacă nu ne gândim la cea care se sfârşeşte cu separarea sau cu divorţul, se infiltrează nu de puţine ori în viaţa de cuplu. Există într-adevăr o infidelitate cotidiană (şi apare atunci când nu se reînsufleţeşte iubirea faţă de soţ) care, precum apa liniştită, este în stare să facă să se dărâme chiar şi căsniciile tari ca piatra. Istoria zilnică a infidelităţii îşi asumă oricum aspectul său cel mai dureros atunci când se transformă în adulter. Ceea ce se întâmplă în această situaţie s-a schimbat mult în ultimele decenii. Până nu demult se năştea scandalul şi, în mod greşit sau pe bună dreptate, femeia care era descoperită îndura o dură condamnare socială: femeia, pentru că mentalitatea masculină închidea un ochi, dacă nu pe amândoi, atunci când adulterinul era soţul. Astăzi lucrurile par a fi diferite, astfel că trădarea este uneori consiliată ca expedient pentru a reda strălucirea unei vieţi de iubire devenită opacă; sau infidelitatea este concordată între cei doi soţi în aşa măsură încât consideră că este just să-i permiţi partenerului vreo aventură (e de ajuns să nu o ascundă!). Aceste rezultate, deşi sunt prezente în societatea noastră, nu îndepărtează faptul că adulterul încă mai este perceput ca un lucru intolerabil: "Dacă mă înşeli cu altcineva, te omor" se întâmplă să auzi şi între cuplurile mai tinere. Astăzi, în faţa adulterului se oscilează deci între toleranţa complice şi intoleranţa fără milă. Să condamnăm sau să iertăm? Istoria lui Osea, soţul lui Gomer, femeie foarte infidelă, deschide o posibilă alternativă la această dilemă: Osea alege să-şi ierte soţia. Această cale a sa este în urcuş, deoarece trebuie să ia în considerare mânia care îl arde în interior şi pe care nu se abţine să o manifeste fiilor săi:

"Plângeţi-vă, plângeţi-vă împotriva mamei voastre! Căci nu este nevasta mea, şi eu nu sunt bărbatul ei! Să-şi depărteze curviile dinaintea ei şi preacurviile de la ţâţele ei! Altfel, o dezbrac în pielea goală, cum era în ziua naşterii ei, o fac ca o pustie, ca un pământ uscat, şi o las să moară de sete!" (Os 2,2-3).

În faţa voinţei instinctive de a se răzbuna, Osea ascultă iubirea care, sub impulsul mâniei, încă mai locuieşte în inima sa. Şi chiar dacă nu deodată şi cu uşurinţă, ajunge să concludă că răzbunarea, oricât de dreaptă poate să pară, i-ar cere să renege iubirea faţă de soţia sa, iubire care şi în timp de furtună a resentimentelor nu încetează să fie un lucru bun. În loc să lase să triumfe disperarea, Osea nu renunţă la speranţa de a se întoarce la iubirea de altădată:

"De aceea, iată, o voi ademeni şi o voi duce în pustiu, şi-i voi vorbi pe placul inimii ei" (Os 2,14).

Iertarea nu poate fi sinceră şi înţeleaptă dacă nu urmăreşte să regăsească frumuseţea iubirii conjugale. Dacă iertarea ar fi acordată numai pentru că trebuie să iertăm sau pentru că ne simţim eroi, ar sfârşi prin a fi un act forţat şi mândru. Motivul iertării stă în a acorda posibilitatea nu numai soţului infidel, ci şi celuilalt de a regăsi iubirea reciprocă. Bineînţeles că iertarea, pentru a fi înţeleaptă şi inteligentă, va trebui să aibă grijă să nu fie înţeleasă greşit şi nu trebuie să devină o dezlegare dată oricum, chiar făcând abstracţie de căinţa sinceră a celui care a trădat. Iertarea, mai mare decât dreptatea, este primul pas spre iubirea de odinioară cerută de la cel care este în poziţie de avantaj. Dar spre acea iubire nu se poate porni la drum singuri şi nu se poate face drumul în locul celuilalt: celălalt trebuie să o primească nu ca pe un alibi pentru a continua să facă ceea ce vrea, ci ca pe neaşteptata posibilitate de a regăsi acea iubire în care a încetat să mai creadă. Adesea ne resemnăm deoarece considerăm de neiertat răul făcut şi ne simţim incapabili să-l mai reparăm: atunci este momentul când iertarea celuilalt devine încredere în viitor şi voinţă de a-l iubi aşa cum nu l-am mai iubit vreodată până atunci.

» înapoi la cuprins «