Tema 2

Inspiraţia divină şi interpretarea Sfintei Scripturi

Cap. III; nr. 11-13

Dacă în primele două capitole Dei Verbum trata despre tema revelaţiei, în celelalte patru capitole documentul conciliar se ocupă exclusiv de Biblie. Acest interes se explică prin faptul că în lumea catolică, de la sfârşitul sec. XIX încoace, s-a deschis un mare câmp de lucru în lumea bibliştilor, mai ales după enciclica papei Pius al XII-lea, Divino afflante Spiritu, din 30 septembrie 1943. După aceasta au înflorit studiile biblice. Tema propusă pentru astăzi se roteşte în jurul a două întrebări: Ce autoritate recunoaşte Biserica Sfintelor Scripturi? Cine este calificat să le interpreteze?

1. Inspiraţia

Capitolul III face referinţă la început la canonul Sfintei Scripturi, adică la lista oficială şi normativă a cărţilor sacre în uz în Biserica Catolică. Este vorba despre cele 46 de cărţi care relatează istoria poporului ales înainte de venirea lui Cristos şi de cele 27 de cărţi care redau viaţa şi cuvintele lui Isus precum şi viaţa şi învăţăturile apostolilor din timpul lui Isus. Sunt cărţi scrise într-un arc de timp de 1100 de ani şi care redau cam 2000 de ani de revelaţie divină (de pe la 1850 î.C. până pe la anul 100 d.C.). Despre această adevărată bibliotecă de cărţi, 73 la număr, Conciliul afirmă: Sfânta maică Biserică, pe baza credinţei primite de la apostoli, consideră sfinte şi canonice, în totalitate, cărţile Vechiului şi Noului Testament, cu toate părţile lor (nr. 11).

Mai departe este afirmată inspiraţia tuturor celor 73 de cărţi: Ceea ce a fost revelat de Dumnezeu şi este cuprins şi expus în Sfânta Scriptură a fost consemnat sub inspiraţia Duhului Sfânt (nr. 11). Iar prin inspiraţie se înţelege o acţiune specială a lui Dumnezeu prin care autorul sacru sau hagiograful este asistat atunci când scrie, pentru a scrie fără greşeală şi pentru a exprima gândul lui Dumnezeu.

Acelaşi nr. 11 arată mai departe rolul hagiografilor în punerea în scris a cărţilor Vechiului şi Noului Testament: Pentru redactarea cărţilor sfinte, Dumnezeu a ales oameni şi s-a slujit de ei lăsându-le uzul capacităţilor şi puterilor proprii, pentru ca, acţionând el însuşi în ei şi prin ei, aceştia să scrie ca adevăraţi autori ceea ce voia el şi numai aceea (nr. 11). Şi aici ajungem la natura umană a Sfintelor Scripturi. Acest discurs despre natura umană a Bibliei este acelaşi ca în cazul lui Isus: aşa cum Isus este Dumnezeu în mod deplin şi om în mod deplin, la fel şi Scriptura este cuvânt divin şi cuvânt uman în mod deplin. În cuvinte foarte simple, aceste cărţi "nu au căzut din cer": Dumnezeu a pus lucrurile în mişcare, dar nu este "scriitorul" în sens propriu. El a ales şi a însufleţit redactori dintre oameni iar aceştia scriu. Autori ca Ieremia, Amos, Paul, Marcu, Ioan sunt pe deplin autorii cărţii care le poartă numele. Nu sunt doar "instrumente", cum se spunea înainte, nu sunt "maşini de scris", nici măcar secretari care scriu ce li se dictează, ci autori autentici. În scrierile lor se reflectă gândirea timpului lor (aşa cum rezultă din erorile de astronomie, botanică etc.) şi personalitatea lor. Şi în acest caz, Dumnezeu respectă legile întrupării şi deci nu trece peste ele.

În acelaşi context, Conciliul indică adevărul pe care trebuie să-l căutăm în Biblie, iar acest adevăr se referă la mântuirea noastră: Trebuie afirmat despre cărţile Scripturii că ele transmit cu certitudine, cu fidelitate şi fără eroare adevărul pe care Dumnezeu, pentru mântuirea noastră, l-a voit consemnat în textele sacre (nr. 11). Este vorba, aşadar, despre adevărul mântuirii, şi nu despre alte adevăruri, ceea ce face irelevante disputele din trecut pe seama unor afirmaţii din Biblie care nu erau în armonie cu datele ştiinţifice. Biblia este o istorie, deci o dezvoltare de evenimente, dar este o istorie sacră.

» înapoi la cuprins «