7. Isus înviat şi viu în Biserică

Lc 24,1-53

Rugăciunea de început: invocarea Duhului Sfânt

1. Lectio: Să citim cuvântul: lectură lentă şi atentă urmată de tăcere câteva minute.

24 ¹ În prima zi a săptămânii, dis-de-dimineaţă, ele au plecat la mormânt, ducând miresmele pregătite. ² Au găsit piatra de la mormânt rostogolită, ³ iar când au intrat, nu au găsit trupul Domnului Isus. ⁴ Pe când ele erau nedumerite de acest fapt, iată că le-au apărut doi bărbaţi în haine strălucitoare. ⁵ Cuprinse de spaimă, şi-au plecat faţa spre pământ. Atunci ei le-au spus: "De ce-l căutaţi pe Cel Viu printre cei morţi? ⁶ Nu este aici. A înviat. Amintiţi-vă ce v-a spus pe când era încă în Galileea: ⁷ «Fiul Omului trebuie să fie dat pe mâna oamenilor păcătoşi, să fie răstignit, iar a treia zi să învie»". ⁸ Atunci şi-au amintit de cuvintele lui. ⁹ Întorcându-se de la mormânt, au vestit toate acestea celor unsprezece şi tuturor celorlalţi. ¹⁰ Erau: Maria Magdalena, Ioana şi Maria, mama lui Iacob, şi altele împreună cu ele, care au spus acestea apostolilor. ¹¹ Însă cuvintele acestea li s-au părut vorbe goale şi nu le-au crezut.

¹² Atunci Petru, ridicându-se, a alergat la mormânt. Aplecându-se, a văzut numai giulgiurile şi a plecat mirat de ceea ce s-a întâmplat.

13 Şi iată că, în aceeaşi zi, doi dintre ei se duceau spre un sat numit Emaus, cam la şaizeci de stadii de Ierusalim. ¹⁴ Aceştia vorbeau între ei despre toate cele întâmplate. ¹⁵ Pe când vorbeau şi se întrebau, Isus însuşi s-a apropiat şi mergea împreună cu ei. ¹⁶ Dar ochii lor erau ţinuţi să nu-l recunoască. ¹⁷ El le-a spus: "Ce înseamnă aceste cuvinte pe care le schimbaţi între voi pe drum?" Ei s-au oprit trişti. ¹⁸ Unul dintre ei, cu numele Cleopa, i-a răspuns: "Numai tu eşti străin în Ierusalim şi nu ştii cele petrecute în zilele acestea?" ¹⁹ El le-a zis: "Ce anume?" Ei au spus: "Cele despre Isus Nazarineanul, care era profet puternic în faptă şi cuvânt înaintea lui Dumnezeu şi a întregului popor, ²⁰ cum arhiereii şi conducătorii noştri l-au dat să fie condamnat la moarte şi l-au răstignit. ²¹ Noi speram că el este cel care trebuia să elibereze Israelul; dar, cu toate acestea, iată, este a treia zi de când s-au petrecut aceste lucruri. ²² Ba, mai mult, unele femei dintr-ale noastre ne-au uimit. Fuseseră la mormânt dis-de-dimineaţă ²³ şi, negăsind trupul lui, au venit spunând că au avut vedenii cu îngeri care spun că el este viu. ²⁴ Unii dintre cei care sunt cu noi au mers şi ei la mormânt şi au găsit aşa cum au spus femeile, dar pe el nu l-au văzut". ²⁵ Atunci le-a spus: "O, nepricepuţilor şi greoi de inimă în a crede toate cele spuse de profeţi! ²⁶ Oare nu trebuia Cristos să sufere acestea şi să intre în gloria sa?" ²⁷ Şi, începând de la Moise şi toţi profeţii, le-a explicat din toate Scripturile cele referitoare la el.

28 Când s-au apropiat de satul spre care mergeau, el s-a făcut că merge mai departe. ²⁹ Dar ei l-au îndemnat insistent: "Rămâi cu noi pentru că se lasă seara şi ziua e de acum pe sfârşite". Atunci a intrat să rămână cu ei. ³⁰ Şi, pe când stătea la masă cu ei, luând pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o şi le-a dat-o lor. ³¹ Atunci li s-au deschis ochii şi l-au recunoscut, dar el s-a făcut nevăzut dinaintea lor. ³² Iar ei spuneau unul către altul: "Oare nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum şi ne explica Scripturile?"

33 Şi, în acelaşi ceas, s-au ridicat şi s-au întors la Ierusalim. I-au găsit adunaţi pe cei unsprezece şi pe cei care erau cu ei, ³⁴ care le-au zis: "Domnul a înviat într-adevăr şi s-a arătat lui Simon". ³⁵ Iar ei le-au povestit cele de pe drum şi cum l-au recunoscut la frângerea pâinii.

36 Pe când vorbeau ei acestea, el a stat în mijlocul lor şi le-a spus: "Pace vouă!" ³⁷ Speriaţi şi cuprinşi de teamă, credeau că văd un duh, ³⁸ dar el le-a spus: "De ce v-aţi tulburat şi de ce se ridică aceste gânduri în inima voastră? ³⁹ Priviţi mâinile şi picioarele mele căci sunt eu însumi. Pipăiţi-mă şi vedeţi: duhul nu are carne şi oase, cum mă vedeţi pe mine că am". ⁴⁰ Şi, spunând acestea, le-a arătat mâinile şi picioarele. ⁴¹ Însă pentru că ei, de bucurie, încă nu credeau şi se mirau, le-a spus: "Aveţi aici ceva de mâncare?" ⁴² Ei i-au dat o bucată de peşte fript. ⁴³ Luând-o, a mâncat-o înaintea lor.

44 Apoi le-a spus: "Acestea sunt cuvintele pe care vi le-am spus când încă eram cu voi; că trebuie să se împlinească toate cele scrise despre mine în Legea lui Moise, în Profeţi şi în Psalmi". ⁴⁵ Atunci le-a deschis mintea să înţeleagă Scripturile ⁴⁶ şi le-a spus: "Aşa este scris: Cristos trebuia să sufere şi să învie din morţi a treia zi ⁴⁷ şi să fie predicată convertirea în numele lui spre iertarea păcatelor la toate popoarele. Începând din Ierusalim, ⁴⁸ voi veţi fi martorii acestor lucruri. ⁴⁹ Şi, iată, eu trimit asupra voastră pe acela pe care Tatăl l-a promis, însă voi să rămâneţi în cetate, până când veţi fi îmbrăcaţi cu putere de sus".

50 Apoi i-a scos până spre Betania şi, ridicându-şi mâinile, i-a binecuvântat, ⁵¹ iar în timp ce îi binecuvânta, s-a îndepărtat de ei şi a fost ridicat la cer. ⁵² Iar ei, adorându-l, s-au întors la Ierusalim cu bucurie mare ⁵³ şi stăteau tot timpul în templu, binecuvântându-l pe Dumnezeu.

Fiecare poate reciti în gând textul încercând să-şi amintească ceea ce a citit.

2. Meditatio: Să medităm cuvântul (Ghidul oferă un comentariu)

În Prima scrisoare către Corinteni, Paul exprimă în aceşti termeni importanţa atribuită de comunitatea creştină primară învierii lui Isus:

¹⁴ Însă dacă Cristos nu a înviat, zadarnică este predica noastră şi zadarnică este credinţa voastră. ¹⁵ Iar noi suntem găsiţi martori falşi ai lui Dumnezeu pentru că dăm mărturie împotriva lui Dumnezeu, [spunând] că l-a înviat pe Cristos, pe care nu l-a înviat, de vreme ce morţii nu învie. ¹⁶ Căci dacă morţii nu învie, nici Cristos nu a înviat, ¹⁷ iar dacă Cristos nu a înviat, credinţa voastră este zadarnică şi voi sunteţi încă în păcatele voastre, ¹⁸ iar cei care au adormit în Cristos au pierit... ²⁰ Dar acum, Cristos a înviat din morţi, fiind începutul [învierii] celor adormiţi.

Pe aceeaşi linie de interpretare sunt numeroasele referinţe neotestamentare care prezintă învierea lui Isus drept momentul cel mai important al vestirii post-pascale (kerigma) şi lasă, în felul acesta, în mod clar să se înţeleagă că nu Cristos cel mort aduce mântuirea, ci Cristos care, după ce a murit, a înviat.

Atunci când evangheliştii scriu despre învierea lui Isus, fără îndoială, sunt conştienţi de toate acestea şi acceptă sensul altei afirmaţii pauline: "dacă îl mărturiseşti cu gura ta pe Domnul Isus şi crezi în inima ta că Dumnezeu l-a înviat din morţi, vei fi mântuit" (Rom 10,9).

Să urmărim câteva momente care compun relatarea lui Luca despre învierea lui Isus.

2.1. Vizita la mormântul gol (Lc 24,1-12)

Luca arată în redactarea sa o mai mare libertate decât ceilalţi evanghelişti în a omite unele date, în a schimba altele şi în a adăuga note proprii.

Are în comun cu ceilalţi sinoptici vizita femeilor la mormânt, rostogolirea pietrei, inspecţia în interiorul mormântului, apariţia mesagerilor divini, sentimentul de teamă care urmează, explicaţia celor întâmplate, părăsirea mormântului şi succesiva veste dată ucenicilor.

Omisiunile privesc tendinţa de a minimaliza componenta miraculoasă a evenimentului şi tot ceea ce ar putea provoca în femei o tulburare excesivă.

Schimbările şi adaosurile cele mai semnificative privesc următoarele puncte: îngerii care le apar femeilor sunt doi şi au chip omenesc; cuvintele pe care îngerul le adresează femeilor urmăresc direct sensul mormântului gol: "De ce-l căutaţi pe Cel Viu printre cei morţi? Nu este aici. A înviat!"; femeile sunt primele persoane care cred; ele acţionează autonom, fără a fi subordonate ucenicilor, merg din proprie iniţiativă la ucenici să le spună cele întâmplate; învierea lui Isus face parte din planul lui Dumnezeu, de aceea nu poate fi împiedicată de forţe umane; femeile amintite acum sunt aceleaşi care l-au însoţit pe Isus până la mormânt; mărturia lor este considerată o nebunie de către ucenici, cu toate acestea Petru aleargă la mormânt, intră şi se întoarce apoi plin de mirare.

Rămânem surprinşi să aflăm că primele persoane care au fost informate de învierea lui Isus sunt femeile şi nu bărbaţii. Atunci când vrea să răsplătească o persoană, Isus nu se uită la etichete ci la inimă.

Formula "Cel Viu" este luată aici nu în sensul că Isus "încă mai trăieşte", ci în sensul că Isus, la fel ca Dumnezeul VT, poartă cu sine plinătatea vieţii, aşadar, ar fi absurd să ne gândim la o convieţuire paşnică cu împărăţia morţilor.

2.2. Apariţia lui Isus celor doi ucenici de la Emaus (Lc 24,13-35)

Această relatare cuprinde două momente distincte: momentul necredinţei (v. 13-29) şi momentul credinţei (v. 30-35). Pentru cel care ţine cont de aceste două momente şi de relaţia lor reciprocă, nu este greu să individualizăm ce a urmărit autorul.

Folosindu-se de un episod construit cu mare acurateţe şi înţelepciune, el vrea să puncteze că credinţa în Cel Înviat nu s-a născut din nimic sau din sugestii mai mult sau mai puţin colective, ci ca urmare a unor anumite semne de recunoaştere şi a mărturiei pe care o dă Isus şi vechile Scripturi.

Evanghelistul interpretează întâlnirea Celui înviat cu ucenicii de la Emaus în lumina celebrării euharistice a Bisericii post-pascale. Deci el este convins că Cel Înviat este prezent în comunitatea creştină ori de câte ori ea celebrează euharistia. Emaus este oriunde se adună comunitatea creştină. Ea îl are întotdeauna cu sine pe Isus, la masă, aşa cum l-a avut de-a lungul drumului. El nu este niciodată absent. Adesea invitaţii nu-şi dau seama, aşa cum s-a întâmplat cu cei doi ucenici, dar evanghelistul îi îndeamnă să-şi ascută privirea până ce-l descoperă pe marele comesean cu care stau la ospăţ.

Unii autori sunt de părere că acest fragment îşi propune să evidenţieze o triplă întâlnire a Celui înviat cu comunitatea eclezială: întâlnirea în cuvânt (v. 15-29), întâlnirea în euharistie (v. 30-31), întâlnirea în adunarea comunităţii (v. 33-35).

Cât priveşte duritatea cuvintelor lui Isus: "O, nepricepuţilor şi greoi de inimă în a crede toate cele spuse de profeţi! ²⁶ Oare nu trebuia Cristos să sufere acestea şi să intre în gloria sa?", acesta este un avertisment pe care Biserica îl adresează tuturor acelora care se încăpăţânează să refuze mesajul învierii, în ciuda atâtor dovezi scripturistice şi a atâtor martori calificaţi. În plus, nu este vorba despre lipsă de dovezi, ci de lipsă de credinţă în cuvântul lui Dumnezeu transmis de profeţi.

2.3. Apariţia lui Isus apostolilor în Cenacol (Lc 24,36-49)

Această apariţie se desfăşoară în trei momente: în primul moment Isus se prezintă apostolilor, dar ei rămân uimiţi şi înspăimântaţi, crezând că văd un duh; în al doilea moment se face cunoscut; într-un al treilea moment el încredinţează apostolilor mandatul de a vesti tuturor popoarelor, sub directa asistenţă a Duhului Sfânt, moartea sa, învierea sa, convertirea şi iertarea păcatelor.

Strict legate de această împărţire tripartită avem şi temele principale ale acestui fragment: recunoaşterea Celui înviat, discursul Celui înviat despre misiunea apostolilor, promiterea Duhului Sfânt.

Chiar dacă pe scurt, textul conţine o dublă importantă învăţătură:

- trimiterea Duhului Sfânt comunităţii creştine este posibilă şi, de fapt, se verifică întrucât şi deoarece Cristos a înviat;

- evenimentul Rusaliilor despre care se vorbeşte în Faptele apostolilor este prelungirea şi consecinţa logică a Paştelui.

2.4. O întrebare: apariţiile Celui Înviat au loc într-o singură zi?

Citind textul din Lc 24,1-53 obligatoriu trebuie să ne punem întrebarea dacă apariţiile Celui Înviat, inclusiv Înălţarea sa la cer, au avut loc în aceeaşi zi, adică în duminica de Paşti. Asta din cauză că Luca, spre deosebire de ceilalţi evanghelişti nu are indicaţii speciale de timp pentru a ne orienta.

Ce să răspundem? Cu toată probabilitatea evanghelistul se abţine de la orice amănunt de ordin cronologic pentru a atrage mai bine atenţia cititorului asupra importanţei pe care o asumă evenimentul pascal în viitoarea istorie a mântuirii. De acum înainte Cel Înviat şi numai el, că vrem sau nu, este centrul acestei istorii.

2.5. Înălţarea la cer (Lc 24,50-53)

În ciuda scurtimii sale, textul oferă ocazia unor sublinieri de o notabilă greutate doctrinară.

Conform scrierilor veterotestamentare, a binecuvânta una sau mai multe persoane în numele lui Dumnezeu înseamnă a promite că Domnul va fi prezent în viaţa lor ca ajutor şi protecţie. Gestul de binecuvântare a lui Isus arată că, în ciuda aparenţelor, Isus va continua să fie prezent în mijlocul apostolilor şi a comunităţii conduse de ei şi că această prezenţă le va conferi tot ceea ce vor avea nevoie pentru a rămâne fideli propriei vocaţii.

După Înălţare, relaţiile dintre Isus şi ucenicii săi sunt destinate să se schimbe radical. De acum înainte, ei îl vor întâlni numai cu ochii credinţei.

Apostolii se întorc în cetate, în templu, cu sufletul plin de bucurie, deoarece sunt siguri că Isus, deşi s-a înălţat la cer, se va întoarce din nou în mijlocul lor prin trimiterea Duhului Sfânt.

2.6. De la Învierea lui Isus la Rusaliile Bisericii

Din cele expuse până acum şi din unele texte din Faptele apostolilor (Fap 1,8-8; 2,1-11; 2,32-33) rezultă că Învierea lui Isus nu este un eveniment de sine stătător ci intim legat atât cu Înălţarea sa la cer, cât şi cu Rusaliile care nu sunt sfârşitul, ci începutul unei noi faze a istoriei mântuirii născute din Cel Înviat.

Lumen gentium (nr. 4) sintetizează foarte bine diferitele expresii ale activităţii post-pascale a Duhului Sfânt: "Duhul locuieşte în Biserică şi în inimile credincioşilor ca într-un templu (1Cor 3,16; 6,19) şi în ei se roagă şi dă mărturie despre înfiere (Gal 4,6; Rom 8,15-16.26). El călăuzeşte Biserica spre tot adevărul (In 16,13), o uneşte în comuniune şi slujire, o înzestrează şi o conduce cu diferite daruri ierarhice şi carismatice şi o împodobeşte cu roadele sale (cf. Ef 4,11-12; 1Cor 12,4; Gal 5,22). Prin puterea Evangheliei, El întinereşte Biserica, o reînnoieşte fără încetare şi o duce la unirea desăvârşită cu Mirele ei".

Din Cartea Cronicilor aflăm că Rusaliile la care se referă Luca în Fap 2,1 şi care se celebrau la 50 de zile după Paşti, avea o strânsă legătură cu reînnoirea alianţei de pe Sinai şi promulgarea Legii mozaice. Putem presupune atunci că Luca vede în coborârea Duhului Sfânt data de naştere a noului popor mesianic şi începutul acelei situaţii la care se referea Ioan Botezătorul, atunci când spunea: "Eu vă botez cu apă, însă vine unul mai puternic decât mine, căruia nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua încălţămintei. El vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc" (Lc 3,16).

Se proclamă din nou cuvântul.

3. Cuvântul luminează viaţa noastră (Ghidul arată cum putem aplica unele aspecte ale textului la viaţa noastră)

3.1. Învierea lui Isus: sărbătoarea vieţii (Lc 24,5)

În relatarea lui Luca despre învierea lui Isus, două sunt momentele mai sugestive: momentul când îngerii le întreabă pe femei: "De ce-l căutaţi pe Cel Viu printre cei morţi?" (Lc 24,5) şi momentul când evanghelistul semnalează că întâlnirea cu Cel Înviat aduce cu sine o mare bucurie (Lc 24,41.52).

Aşadar, pentru Luca, a spune Paşti înseamnă a spune viaţă, înseamnă a spune sărbătoare. Mai bine zis, a spune viaţă şi sărbătoare împreună. Şi aşa este. Din moment ce Paştele vorbeşte despre viaţă şi este pentru viaţă, ce le mai rămâne creştinilor decât să se bucure, să tresalte?

Şi totuşi, văzând faţa şi comportamentul multor creştini, toate acestea nu apar. Din contra, aproape suntem ispitiţi să credem că Isus, o dată ţintuit pe cruce, a rămas acolo pentru totdeauna. Activitatea mântuitoare a lui Isus nu se termină cu Vinerea Sfântă. Ea are sens în măsura în care tinde spre dimineaţa de Paşti şi vesteşte, în felul acesta, că Isus, după ce a murit, va deveni "Cel Viu".

Continuă şi tu să-l urmezi pe Mântuitorul pe drumul Calvarului, dar fără a uita că principalul punct de referinţă al drumului tău de credinţă trebuie să fie Cel Înviat. Şi dacă este Cel Înviat, încetează de a mai avea chipul acela de persoană tristă, lugubră şi deprimată, care nu i se potriveşte celui care crede în viaţă şi se simte făcut pentru viaţă.

În chip deosebit, încetează de a mai cultiva în sufletul tău ideea că Domnul ar fi, până la urmă, invidios pe fericirea omului. Dacă Dumnezeu ar fi invidios pe fericirea ta, nu te-ar mai fi creat şi mântuit, n-ar mai fi inclus în planul mântuirii învierea lui Isus.

Orientând istoria mântuirii spre dimineaţa Paştelui, Dumnezeu s-a angajat nu să se elibereze de om, ci să elibereze omul şi să-l refacă din nou. Radical. Total.

Şi dacă încă mai eziţi şi îţi este greu s-o sfârşeşti cu angoasa pe care o simţi în interior, citeşte din Scrisoarea sfântului apostol Paul către Efeseni (1,18 - 2,1.4-7).

3.2. Isus a înviat cu adevărat? Arată aceasta prin comportamentul tău

În comentariul la versetul psalmului 149: "Cântaţi Domnului un cântec nou", sfântul Augustin scrie: "Iată - tu zici - eu cânt. Tu cânţi, bineînţeles. Aud că tu cânţi. Dar ai grijă ca viaţa ta să nu dea mărturie împotriva glasului tău. Cântaţi cu glasul, cântaţi cu inima, cântaţi cu gura, cântaţi cu conduita voastră sfântă".

Am spus că învierea lui Isus este sărbătoarea vieţii şi că ea trebuie să ne conducă la bucurie. Sfântul Augustin te învaţă că Paştele, pe lângă faptul de a te bucura de el, trebuie să-l mărturiseşti. În ce fel? Arătând că Isus este realmente înviat, întrucât el trăieşte în tine şi te îndeamnă să împlineşti lucrări sfinte, adică lucrări de viaţă.

La ce foloseşte să proclami că el a trecut de la moarte la viaţă, dacă apoi tu continui să rămâi în mormântul răutăţii tale, al păcatului tău, al lipsei tale de iubire, al mediocrităţii tale, al indolenţei tale, al lâncezelii tale, al lipsei de onestitate, al egoismului tău?

Dacă tu crezi că Isus a înviat cu adevărat, fă să apară aceasta în persoana ta şi în conduita ta.

3.3. Crezi în Isus înviat? Străbate "calea vieţii"

În Dt 30,15-20 găseşti un alt punct de referinţă pentru a înţelege bine ce înseamnă, pe plan practic, să crezi în Isus cel înviat. Iată textul:

"Iată, îţi pun azi înainte viaţa şi binele, moartea şi răul. Căci îţi poruncesc azi să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, să umbli pe căile lui, şi să păzeşti poruncile lui, legile lui şi rânduielile lui, ca să trăieşti şi să te înmulţeşti, şi ca Domnul, Dumnezeul tău să te binecuvânteze în ţara pe care o vei lua în stăpânire. Dar dacă inima ta se va abate, dacă nu vei asculta, şi te vei lăsa amăgit să te închini înaintea altor dumnezei şi să le slujeşti, vă spun astăzi că veţi pieri, şi nu veţi avea zile multe în ţara pe care o veţi lua în stăpânire, după ce veţi trece Iordanul. Iau azi cerul şi pământul martori împotriva voastră că ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binecuvântarea şi blestemul. Alege viaţa, ca să trăieşti, tu şi sămânţa ta, iubind pe Domnul, Dumnezeu tău, ascultând de glasul Lui, şi lipindu-te de El: căci de aceasta atârnă viaţa ta şi lungimea zilelor tale, şi numai aşa vei putea locui în ţara pe care a jurat Domnul că o va da părinţilor tăi, lui Abraham, Isaac şi Iacob" (Dt 30,15-20).

La acest text din Dt ar trebui să adaugi şi îndemnurile pauline:

"Când a murit, el a murit pentru păcat o dată pentru totdeauna, dar acum este viu; el trăieşte pentru Dumnezeu. ¹¹ Tot aşa şi voi, consideraţi că sunteţi morţi pentru păcat, dar vii pentru Dumnezeu în Cristos Isus. ¹² Aşadar, să nu mai domnească păcatul în trupul vostru muritor, astfel încât să ascultaţi de poftele lui, ¹³ şi nici să nu puneţi mădularele voastre în slujba păcatului ca instrumente ale nedreptăţii, ci oferiţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu ca înviaţi din morţi, iar mădularele voastre ca instrumente ale dreptăţii în slujba lui Dumnezeu (Rom 6,10-13).

¹ Aşadar, dacă aţi înviat împreună cu Cristos, căutaţi cele de sus unde Cristos şade de-a dreapta lui Dumnezeu. ² Cugetaţi la cele de sus şi nu la cele de pe pământ... ⁵ Aşadar, daţi morţii mădularele pământeşti: desfrânarea, necurăţia, patima, pofta cea rea şi lăcomia, care este idolatrie; ⁶ din cauza acestora vine mânia lui Dumnezeu asupra fiilor neascultării. ⁷ În acestea aţi umblat şi voi odinioară, când trăiaţi în astfel de vicii, ⁸ dar acum îndepărtaţi şi voi toate acestea: mânia, furia, răutatea, blasfemia, vorbele ruşinoase din gura voastră; ⁹ nu vă minţiţi unii pe alţii întrucât v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi împreună cu faptele lui ¹⁰ şi v-aţi îmbrăcat cu cel nou care se înnoieşte după chipul creatorului său pentru a ajunge la cunoaştere, ¹¹ unde nu mai este nici grec, nici iudeu, nici circumcizie, nici necircumcizie, nici barbar, nici scit, nici sclav, nici liber, ci Cristos care este totul în toate (Col 3,1-2.5-11).

3.4. Cei doi ucenici de la Emaus ne reprezintă pe noi toţi (Lc 24,13-35)

Mesajul textului poate fi rezumat în următoarea invocaţie: "Doamne, la fel ca ucenicii de la Emaus, şi eu sunt un călător care se îndepărtează adesea de prezenţa ta şi se aventurează fără minte, pe căi fără ieşire.

Şi eu, la fel ca ei, sunt adesea trist, deziluzionat, cu inimă de piatră, deoarece tind să refuz crucea şi să urmez, de preferat, visuri de glorie.

Acum însă sunt aici, în faţa ta, pentru a-ţi cere să mergi alături de mine, să mă instruieşti cu cuvântul tău, să stau la masa trupului şi a sângelui tău, să frâng cu tine şi cu fraţii mei pâinea vieţii, să-mi dai o inimă înflăcărată de iubire faţă de tine, să vestesc şi altora milostivirea ta şi să strig lumii, după ce m-am convins că tu ai înviat cu adevărat.

Sunt aici, în faţa ta, pentru a-ţi cere ca, o dată ce ai acceptat să te faci tovarăşul meu de drum, să rămâi cu mine pentru totdeauna şi să îndepărtezi în felul acesta de "a se face seară". Prea multe seri s-au succedat deja în inima mea, în mintea mea, în gândurile mele, în alegerile mele, în deciziile mele. Acum, gata! Acum vreau să-mi cumpăr un calendar care să marcheze numai aurorele şi amiezile şi pe care numai tu, Cel Înviat, mi-l poţi da. Este calendarul pregătit de tine în dimineaţa Paştelui".

3.5. Cel Înviat a lăsat Biserica în mâinile Duhului său

Promiţând şi trimiţându-l ucenicilor pe Duhul său, Cel Înviat te-a făcut să înţelegi, fără vreun echivoc, că adunarea creştină, la care aparţii şi tu, îşi menţine propria identitate în măsura în care se lasă condusă de acest Duh.

Ce înseamnă, practic, să ne simţim membri ai unei comunităţi conduse de Duhul Celui Înviat?

În primul rând, înseamnă să ne intre bine în cap că Duhul Domnului prezentat de scrierile biblice este o realitate dinamică şi creatoare şi că nu ne putem numi creştini rămânând pe loc, inerţi, somnoroşi sau prea pacifici.

Suntem creştini în măsura în care ne mişcăm, acţionăm, creştem, întinerim, privim înainte, ne curăţăm în interior, bem apa curată a evangheliei, ne îndrăgostim de bine, aşa cum cere Conciliul Vatican II (UR 4).

Duhul trimis de Cel Înviat nu este un Duh amorf, incolor sau fără chip. Scriptura spune deschis că el este Duhul lui Isus, şi numai Duhul lui Isus (cf. Gal 4,6; Rom 8,9; Fil 1,19).

De aceea, nu ne putem gândi că un botezat se poate numi creatura Duhului Sfânt, dacă ideile sale, preocupările sale, doctrina sa, sentimentele sale, planurile sale sunt în disonanţă cu ideile, preocupările, doctrina, sentimentele şi planurile lui Cristos. De aceea, trebuie să subscriem afirmaţiile lui Henri de Lubac: "Dacă Cristos nu este bogăţia sa, Biserica e săracă. Edificiul ei se dărâmă dacă Cristos nu îi este arhitectul. E fără frumuseţe, dacă nu reflectă frumuseţea chipului lui Cristos. Ştiinţa cu care se laudă e falsă; e falsă înţelepciunea care o împodobeşte, dacă nu converg, şi una şi alta, în Cristos. E minciună toată doctrina sa, dacă ea nu vesteşte adevărul care este Cristos. E zadarnică toată gloria sa, dacă ea nu o face să consiste în umilinţa lui Cristos. Însuşi numele ei ne este indiferent, dacă nu evocă imediat numele lui Cristos dat oamenilor pentru mântuirea lor".

În sfârşit, înseamnă să înaintăm prin pustiul vieţii, echipaţi, aşa cum aminteşte Prima scrisoare a lui Petru, cu "speranţa sigură" (1,3) şi în sunetul melodios al cuvintelor lui Paul: "Dacă Duhul celui care l-a înviat pe Isus Cristos din morţi locuieşte în voi, cel care l-a înviat pe Cristos din morţi va învia şi trupurile voastre muritoare, prin Duhul lui care locuieşte în voi... Însuşi Duhul dă mărturie duhului nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu. Iar dacă suntem fii, suntem şi moştenitori, moştenitori ai lui Dumnezeu şi, împreună-moştenitori cu Cristos, dacă suferim cu el, ca împreună cu el să fim şi preamăriţi" (Rom 8,11.16-17).

Scurtă tăcere pentru a asimila ceea ce s-a auzit.

4. Să împărtăşim ce ne-a spus cuvântul... (Dăm posibilitatea participanţilor de a oferi şi ei scurte comentarii. Să nu se pună întrebări, comentarii pentru a critica, divagaţii. Când intervenţiile sunt fragile, să nu se insiste pentru a continua).

5. Oratio: Să ne rugăm cu cuvântul meditat

6. Contemplatio: Să-l gustăm pe Dumnezeu cu inima şi să-l recunoaştem în istorie

Să ne fixăm privirea şi inima în Dumnezeu simţind prezenţa sa de lumină; să ne exprimăm angajarea la care ne-a condus lectura rugătoare; să sintetizăm totul într-o frază pentru a o purta cu noi în zilele ce urmează; să ne propunem acţiuni concrete cu cuvântul meditat.

» înapoi la cuprins «