5. Inefabila gingăşie a lui Dumnezeu

Lc 15,1-32

Rugăciunea de început: invocarea Duhului Sfânt

1. Lectio: Să citim cuvântul: lectură lentă şi atentă urmată de tăcere câteva minute

¹ Toţi vameşii şi păcătoşii se apropiau de el ca să-l asculte. ² Fariseii şi cărturarii însă murmurau spunând: "Acesta îi primeşte pe păcătoşi şi mănâncă cu ei". ³ Atunci le-a spus această parabolă: ⁴ "Cine dintre voi, având o sută de oi şi pierzând una dintre ele, nu le lasă pe cele nouăzeci şi nouă în pustiu şi umblă după cea pierdută până când o găseşte? ⁵ Iar când o găseşte, o pune pe umerii săi bucurându-se ⁶ şi, venind acasă, îi cheamă pe prieteni şi vecini spunându-le: «Bucuraţi-vă împreună cu mine pentru că mi-am găsit oaia pierdută!» ⁷ Vă spun că tot aşa, va fi mai mare bucurie în cer pentru un păcătos care se converteşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi care nu au nevoie de convertire.

8 Sau care femeie, având zece drahme, dacă pierde una dintre ele, nu aprinde lumina şi mătură casa şi caută cu grijă până o găseşte? ⁹ Iar când o găseşte, îşi cheamă prietenele şi vecinele spunându-le: «Bucuraţi-vă împreună cu mine pentru că am găsit drahma pe care o pierdusem!» ¹⁰ Tot aşa, vă spun, va fi mai mare bucurie înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se converteşte".

11 Apoi le-a spus: "Un om avea doi fii. ¹² Cel mai tânăr dintre ei i-a spus tatălui: «Tată, dă-mi partea de avere ce mi se cuvine». Iar el le-a împărţit averea. ¹³ Şi, nu după multe zile, fiul cel mai tânăr şi-a adunat toate şi a plecat de acasă într-o ţară îndepărtată. Acolo şi-a risipit averea într-o viaţă de desfrâu. ¹⁴ După ce a cheltuit toate, a venit o mare foamete în ţara aceea, iar el a început să ducă lipsă. ¹⁵ Atunci s-a dus şi s-a aciuat la unul dintre cetăţenii acelei ţări care l-a trimis la câmp să păzească porcii. ¹⁶ Şi ar fi dorit să se sature cu roşcovele pe care le mâncau porcii, dar nimeni nu-i dădea. ¹⁷ Atunci, venindu-şi în fire, a spus: «Câţi zilieri ai tatălui meu au pâine din belşug, iar eu mor aici de foame! ¹⁸ Mă voi ridica, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: «Tată, am păcătuit împotriva cerului şi înaintea ta; ¹⁹ nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău. Ia-mă ca pe un zilier al tău». ²⁰ Într-adevăr, s-a ridicat şi a mers la tatăl său. Pe când era încă departe, tatăl l-a văzut, i s-a făcut milă şi, alergând, l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat. ²¹ Atunci, fiul i-a spus: «Tată, am păcătuit împotriva cerului şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău». ²² Însă tatăl a spus către servitorii săi: «Aduceţi repede haina cea dintâi şi îmbrăcaţi-l! Daţi-i un inel în deget şi încălţăminte în picioare. ²³ Aduceţi viţelul cel îngrăşat şi tăiaţi-l: să mâncăm şi să ne bucurăm, ²⁴ căci acest fiu al meu era mort şi a revenit la viaţă, era pierdut şi a fost găsit». Şi au început să sărbătorească.

25 Însă fiul lui mai mare era la câmp. Când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri. ²⁶ Atunci a chemat pe unul dintre servitori şi l-a întrebat ce este aceasta. ²⁷ El i-a spus: «Fratele tău a venit, iar tatăl tău, pentru că l-a recăpătat sănătos, a tăiat viţelul cel îngrăşat». ²⁸ Dar el s-a mâniat şi nu voia să intre. Însă tatăl său a ieşit şi-l ruga stăruitor. ²⁹ El i-a răspuns tatălui său: «Iată, de atâţia ani te slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Dar mie nu mi-ai dat niciodată măcar un ied să mă distrez cu prietenii mei. ³⁰ Însă, când a venit acest fiu al tău care şi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai tăiat pentru el viţelul cel îngrăşat». ³¹ Atunci, el i-a spus: «Fiule, tu eşti cu mine totdeauna şi toate ale mele sunt ale tale. ³² Dar trebuia să sărbătorim şi să ne bucurăm pentru că acest frate al tău era mort şi a revenit la viaţă, era pierdut şi a fost găsit!»"

Fiecare poate reciti în gând textul încercând să-şi amintească ceea ce a citit.

2. Meditatio: Să medităm cuvântul (Ghidul oferă un comentariu)

Chiar dacă în Evanghelia după Luca este amintită frecvent milostivirea lui Dumnezeu faţă de cei păcătoşi, capitolul 15 al acestei evanghelii atinge expresia sa cea mai înaltă şi mai intensă din punct de vedere emotiv. Mai mult decât despre milostivirea lui Dumnezeu, în Lc 15,1-32 se vorbeşte despre "inefabila gingăşie a lui Dumnezeu".

Isus povesteşte aceste parabole pentru ca ascultătorii să se convingă că Dumnezeul lor are o inimă plină de se revarsă de iubire faţă de oricine păcătuieşte şi îşi recunoaşte cu umilinţă propriile vinovăţii.

Prezenţa cărturarilor şi a fariseilor subliniază şi un motiv polemic. Aceste parabole constituie un dur avertisment pentru toţi cei care, pe linia cărturarilor şi a fariseilor, pretind să trăiască într-o lume unde nu există şi nici nu trebuie să existe spaţiu pentru cel care cade. Avertismentul este acesta: cine nu înţelege că iubirea lui Dumnezeu lucrează şi se autentifică tocmai în întâlnirea cu răul, nu înţelege nimic din mesajul evanghelic.

2.1. Cele două "parabole gemene" (Lc 15,4-10)

Datorită marii asemănări în modul de a proceda, cele două parabole minore, pe care Isus le relatează în Lc 15,4-10, sunt numite, de obicei, "parabole gemene". Este vorba despre parabolele oii pierdute (şi regăsite) şi a drahmei pierdute (şi regăsite).

Pe lângă "îngemănarea literară", elementele care ies mai mult în evidenţă în aceste două relatări despre tema bunătăţii lui Dumnezeu faţă de păcătoşi sunt iubirea şi bucuria.

Iubirea lui Dumnezeu faţă de cei păcătoşi nu este atât o iubire de aşteptare, cât mai ales o iubire de căutare, e o iubire activă, neliniştită. Nu aşteaptă, ci previne, anticipă, merge în întâmpinare, e obligată. Nu poate să nu se comporte astfel.

Un alt element literar care dă o mare importanţă temei iubirii este imaginea păstorului (vv. 4-7). A fi păstor înseamnă a crea o relaţie de afecţiune şi de gingăşie cu fiecare oaie a turmei şi de a veghea, dată fiind natura lor de animale lipsite de apărare, ca să nu cadă în vreun pericol de moarte. Luca evidenţiază această caracteristică atunci când scrie că păstorul, după ce a găsit oaia, "o pune pe umerii săi bucurându-se" (v. 5), legându-se astfel de alte pasaje paralele din VT (Ez 34,11.14-16; Is 40,11; Ier 23,2-4).

Apoi, ori de câte ori un păcătos se îndreaptă, inima lui Dumnezeu tresaltă de bucurie, nu ştie să-şi reţină emoţia, împlinindu-se vechile profeţii: Sof 3,17-18; Is 62,5; Ier 32,41. "Vă spun că tot aşa, va fi mai mare bucurie în cer pentru un păcătos care se converteşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi care nu au nevoie de convertire". Dumnezeu este mai bucuros pentru o persoană care se întoarce la el după ce a făcut răul, decât pentru cel care stă mereu lângă el.

Se întâmplă cu cei păcătoşi ceea ce se întâmplă cu oaia rătăcită. Pentru Domnul pare că nu mai există altele. O caută, o urmăreşte, o aduce din nou la turmă, uitând aparent de cele care au rămas liniştite în staul, izbucneşte într-o explozie de fericire de neoprit.

2.2. Parabola tatălui şi a celor doi fii (Lc 15,11-32)

Văzută global, această parabolă are aceeaşi motiv conducător a celor două relatări precedente, adică motivul "pierderii" şi al "regăsirii". Ea vrea să scoată în evidenţă bucuria tatălui pentru întoarcerea acasă a fiului care, precedent, îl părăsise.

Parabola se compune din două scene distincte, una avându-i ca protagonişti pe tatăl şi pe fiul mai mic (v. 11-24), cealaltă, pe tatăl şi pe fiul mai mare.

În timp ce fiul mai mic la început se îndepărtează de tatăl şi renunţă la filiaţia, dar apoi se întoarce să fie din nou fiu, fratele mai mare, la început stă alături de tatăl şi îşi păstrează filiaţia, dar apoi încetează de a mai fi fiu, întrucât între el şi tatăl există o radicală discordanţă de sentimente.

a) Tabloul fiului cel mic.

Din versetele 12-24 putem scoate tabloul fiului cel mic. Practic, avem în faţa noastră un individ care îşi renegă propria religie iahvistă şi devine apostat (v. 13.15), care coboară la rangul de sclav (v. 15), care duce o viaţă în afara oricărei norme etice (v. 13) şi care este destinat, din lipsă de susţinere, autodistrugerii, morţii (v. 14.16).

O dată întors acasă, tatăl va trebui "să-i reconstruiască total identitatea".

b) Tabloul tatălui.

În general, atunci când se face referinţă la textul din Lc 15,11-32, atenţia cade imediat, aproape instinctiv, asupra tânărului care, pradă unei crize afective, părăseşte casa părintească şi pleacă departe, în ţară străină, pentru a risipi toată avuţia sa cu prostituatele.

Evanghelistul însă nu este de aceeaşi părere. Pentru el, figura dominantă şi centrală a relatării este "tatăl", care este amintit de 14 ori pe parcursul parabolei.

Despre acest tată se spune că respectă alegerile libere ale fiilor, chiar dacă ele nu se potrivesc cu ale sale sau de-a dreptul sunt împotriva lor, cum este cazul fiului cel mic.

O altă notă distinctivă a personalităţii tatălui este că acţionează sub impulsul iubirii atât în relaţiile sale cu fiul cel mic, cât şi în relaţiile cu fiul cel mare.

Cât priveşte "relaţiile cu fiul cel mic", Luca precizează că el îl aşteaptă, îi aleargă în întâmpinare, îl îmbrăţişează, în sărută, îl iartă, nu vrea să audă scuze, îl tratează ca pe un oaspete de seamă, îl sărbătoreşte, îl reintegrează în starea de fiu şi îi împărtăşeşte, prin afecţiune, dorinţa de a se întoarce la viaţă.

Cât priveşte "relaţiile cu fiul cel mare", acelaşi evanghelist observă că el îl numeşte "fiu", chiar dacă acesta nu-l mai numeşte "tată" şi consideră o ofensă adusă onoarei proprii de a fi frate cu fiul cel mic, că îl face părtaş de toate bunurile sale şi că tinde să stabilească cu el o perfectă comuniune de viaţă.

Deosebit de emoţionantă şi plină de semnificaţii, în acest context de iubire nemăsurată, este descrierea întâlnirii tatălui cu fiul cel mic (v. 20). Textul este paralel cu ceea ce ne prezintă Gen 33,4 şi Gen 46,29 referitor la întâlnirea lui Esau cu Iacob şi a lui Iacob cu Iosif.

Este un "crescendo" de o deosebită eficacitate emotivă a caracterului năvalnic şi totodată foarte delicat al iubirii tatălui faţă de fiul cel mic. Amintesc alte pasaje biblice: "Poate o femeie să uite copilul pe care îl alăptează şi să nu aibă milă de rodul trupului ei? Dar chiar dacă l-ar uita, totuşi, eu nu te voi uita cu nici un chip: iată că te-am săpat pe mâinile mele" (Is 49,15-16; cf. Ier 31,20).

Această iubire de nestăpânit a tatălui faţă de fiul cel mic apare şi mai singulară şi şocantă, dacă ţinem cont de normele din Dt 21,18-21 despre fiii răzvrătiţi, care nu acceptă, din principiu, nici o corijare din partea părinţilor. Tatăl din relatarea lui Luca nu aminteşte deloc de moartea cu care ar fi trebuit să-l lovească în mod legitim pe cel care a făcut de toate pentru a o merita, ci evită chiar şi orice referinţă la tema corijării. Pentru Luca, tatăl este tată, întrucât iubeşte, primeşte, uită, şi nu pentru că revendică drepturi sau aplică pedepse. Un semnal ulterior despre cât de mare este iubirea tatălui faţă de fiul cel mic ni-l dă v. 22, care ne aminteşte textul din Gen, 41,42 despre tratamentul pe care faraonul îl rezervă lui Iosif atunci când acest devine mare vizir al Egiptului.

Pentru cei vechi, inelul în deget era semn de autoritate şi de putere asupra altora; folosirea încălţămintei era, în schimb, o prerogativă exclusivă a persoanelor libere, întrucât numai sclavii mergeau desculţ. Prin aceste două gesturi, tatăl din parabolă vrea să demonstreze că fiul a redevenit, împreună cu el, capul casei (inel în deget) şi un individ care nu trebuie să slujească, ci să fie slujit (încălţăminte în picioare).

O altă componentă a personalităţii tatălui este bucuria (v. 24.31-32). Vedem aici caracterul "progresiv": la început, tatăl porunceşte să se pregătească sărbătoarea (v. 22), apoi, sărbătoarea să celebrează real (v. 24); în sfârşit, tatăl precizează că sărbătoarea "trebuia să aibă loc" (v. 32).

c) Tabloul fiului cel mare.

Acest personaj constituie "figura opusă a tatălui", ceea ce tatăl nu este şi nici nu vrea absolut să fie.

La o primă vedere, el este drept, onest, casnic. A fost mereu aproape de tatăl şi nu a risipit cu femeile rău-văzute moştenirea care îi era rezervată. E un individ cu faţa şi cu mâinile complet curate. În acest carnet de note a primului din clasă există totuşi ceva care nu merge şi care, până la urmă, ne face să formulăm un alt tip de judecată.

În primul rând, atunci când se adresează tatălui, el nu îl cheamă pe numele său adevărat. Îi spune numai tu (v. 29-30) şi aceasta are loc în opoziţie netă cu atitudinea fratelui cel mic, care, în ciuda stării sale de vinovăţie, parcă este obsedat de amintirea tatălui şi nu-l poate îndepărta în nici un fel nici din minte, nici din inimă (v. 17-18.21).

În el este deci numai răceală, indiferenţă, insensibilitate faţă de tatăl.

Însăşi rămânerea în casa tatălui se desfăşoară mai mult într-un climat de supunere, de ascultare, de slujire, şi nu de comuniune şi de afecţiune (v. 29). Slujirea sa este una din interes (v. 29).

Lipsei de iubire faţă de tatăl şi egoismului i se adaugă şi dispreţul faţă de fratele mai mic. Nu degeaba, la un moment dat, scoate din gura sa cuvinte amare ca veninul (v. 30). La fel de încărcată de dispreţ e formula folosită de el pentru a-l desemna pe fratele mai mic. În loc să spună "acest frate al meu", îl numeşte, adresându-se tatălui, "acest fiul al tău" (v. 30), ceea ce înseamnă un singur lucru: că el nu vrea să se murdărească, să se dezonoreze cu o persoană care aparţine, împreună cu tatăl, unui alt spaţiu şi altei familii. El, cel drept, cel inocent, fiul cu o faţă curată, trebuie să trăiască într-o lume total diferită.

În timp ce tatăl urmărise cu o deosebită delicateţe să întrerupă cât mai repede, până şi mărturisirea pe care fiul vinovat o pregătise cu grijă (v. 21-22), fratele mai mare caută termeni cât mai potriviţi pentru a remarca gravitatea şi absurditatea părăsirii acoperişului domestic.

În versetul 28, Luca mai scoate în evidenţă faptul că, atunci când tatăl l-a invitat să participe la sărbătoarea fratelui, el "s-a mâniat şi nu voia să intre". Pe lângă faptul că este insensibil şi rău, mai este şi invidios, adică demn reprezentant al acelor cărturari şi farisei care, la începutul triplei parabole despre milostivirea lui Dumnezeu, şi-au manifestat deschis tot dezgustul faţă de atitudinea prea docilă a lui Isus.

Este interesant şi instructiv să constatăm că, în ambele cazuri, cei care murmură sunt persoane care se consideră oneste şi drepte, dar care, de fapt, după optica lui Isus, nu sunt nici oneste, nici drepte, pentru că nu au înţeles încă faptul că adevărata religiozitate constă, în primul rând, în a vedea în Dumnezeu un Tată bun şi milostiv.

În concluzie, fiul cel mare şi modelele din care el se inspiră ar începe în mod real să fie la locul lor, dacă ar accepta să trăiască în logica "iubirii Tatălui" şi dacă ar primi în umilinţa inimii darul gratuit al iertării sale.

O ultimă observaţie. Deşi fiul cel mare a stat întotdeauna alături de tatăl său, nu pare că această apropiere i-a procurat multă bucurie. A trăi împreună cu tatăl nu-i spune nimic. E un lucru ca multe altele. Ba, mai mult, foloseşte numai pentru a-l face nesatisfăcut, acid şi trist.

În schimb, fiului cel mic i-a fost de ajuns numai gândul la liniştea şi la abundenţa de bunuri din casa tatălui, pentru a simţi că renaşte şi pentru a întreprinde calea întoarsă.

Datorită acestor motive poate fiul cel mare, în ciuda onestităţii, cumsecădeniei, rămâne, la finalul povestirii, un personaj antipatic şi, în unele aspecte, chiar odios. Natural, Luca, un adevărat artist, îşi dă toată silinţa să provoace în cititor aceste sentimente, pentru ca ei să înţeleagă o dată pentru totdeauna unde ajung atenţiile Tatălui şi care este avertismentul care reiese din parabolă.

Acest avertisment poate fi rezumat astfel: parabola este povestită oamenilor care se aseamănă fratelui mai mare; adică unor oameni care se scandalizează de evanghelie. Ei trebuie să se simtă răniţi în conştiinţă, deoarece chiar lor le spune Isus: iubirea lui Dumnezeu faţă de fiii pierduţi este atât de mare, pe când voi sunteţi aşa de reci, egoişti, nerecunoscători şi siguri de voi înşivă. Fiţi şi voi milostivi! Nu fiţi prea duri. Cei morţi sufleteşte învie, cei rătăciţi se întorc acasă. Participaţi, aşadar, şi voi la această bucurie!

Se proclamă din nou cuvântul.

3. Cuvântul luminează viaţa noastră (Ghidul arată cum putem aplica unele aspecte ale textului la viaţa noastră)

3.1. Ai înţeles ce înseamnă să cauţi oaia rătăcită? (Lc 15,4)

Auzind cuvintele lui Isus: "Cine dintre voi, având o sută de oi şi pierzând una dintre ele, nu le lasă pe cele nouăzeci şi nouă în pustiu şi umblă după cea pierdută până când o găseşte?" îţi simţi sufletul inundat de o mare mângâiere. Într-adevăr, ce este mai gratificator, pentru un credincios, decât să ştie că Dumnezeul său este de o gingăşie nemărginită şi că nu-şi dă pace până când nu aduce înapoi la staul pe cel care s-a îndepărtat?

Ai înţeles bine sensul a ceea ce ai ascultat? Probabil ai înţeles, dar numai pe jumătate. Ba chiar numai în ceea ce priveşte păcatele tale, neliniştile tale, fricile tale, solitudinile tale, crizele tale, dramele tale. În ceea ce priveşte însă păcatele, neliniştile, fricile, solitudinile, crizele şi dramele celorlalţi, cuvintele lui Isus nu au nici o incidenţă. Te faci că nu le cunoşti sau, şi mai rău, că le-ai uitat.

Este un lucru lăudabil că tu te încrezi în bunătatea nemărginită a lui Dumnezeu atunci când este vorba de greşelile şi de vinovăţia ta. Ar fi însă oportun să-ţi aminteşti că eşti ţinut să-l imiţi pe acest Dumnezeu bun, onorat de tine cu atâta pasiune, ori de câte ori ţi se întâmplă să întâlneşti un frate în nevoie.

Datoria de a fi milostivi, aşa cum este Tatăl ceresc, nu se satisface numai cu puţină rugăciune, pentru cel care trăieşte în păcat sau a pierdut, natural, din vina sa, credinţa sa.

Pentru a o împlini cu adevărat, este necesar să ieşi din anonimat şi să te faci "tovarăş de călătorie" al celui aflat în dificultate.

Ajutându-l, stând aproape de el, încurajându-l, dându-i speranţă, făcându-l să simtă frumuseţea de a sta împreună şi nu greutatea deprimantă şi alienantă de a fi pe lista "oilor negre".

Pentru Domnul nu există oi negre. Neagră, eventual, este oaia care, considerându-se albă, nu a învăţat încă să iubească cu gingăşia acelui păstor care, lăsând în staul cele 99 de oi, pleacă în căutarea celei pierdute şi, o dată găsită, se întoarce acasă plin de bucurie şi sărbătoreşte.

3.2. Şi drahma îşi are valoarea sa (Lc 15,8-10)

Se ştie că drahma, pe vremea lui Isus, valora foarte puţin. Practic, era plata pe o zi a unui muncitor. Şi totuşi, pentru această drahmă femeia aprinde lampa, mătură casa, caută atent şi, când a găsit-o, îşi cheamă prietenele pentru a sărbători împreună momentul. Şi ca şi cum aceasta nu ar fi de ajuns, bucuriei prietenelor se adaugă şi bucuria îngerilor (v. 10).

Sensul e clar. În faţa lui Dumnezeu nu există păcătoşi de categoria I sau a II-a. Păcătoşi care merită mai multă atenţie, pentru că sunt deştepţi şi bogaţi, şi păcătoşi care merită mai puţină atenţie, pentru că sunt neştiutori şi săraci. Păcătoşi care trebuie ajutaţi mai mult, pentru că sunt uniţi cu noi prin legături de prietenie, şi păcătoşi care trebuie ajutaţi mai puţin, pentru că nu-i cunoaştem sau nici un bun samaritean nu se opreşte să-i îngrijească rănile. Păcătoşi cărora li se acordă totul, pentru ca să iasă cât mai repede şi cu onoare din starea lor de vinovăţie, şi păcătoşi cărora, fiindu-le luată mângâierea rugăciunii şi încrederea fermă într-un Dumnezeu cu siguranţă mai uman decât oamenii, nu li se acordă nimic.

Milostivirea lui Dumnezeu este egală pentru toţi şi trebuie distribuită în egală măsură. Adică, fără măsură. Înţelegi?

3.3. "Mă voi ridica, mă voi duce la tatăl meu" (Lc 15,18)

Fiul cel mic pronunţă aceste cuvinte atunci când, fiind la marginea disperării, consideră că a intra din nou în casa tatălui înseamnă, cel puţin, să aibă garantată supravieţuirea. Eventual, şi-ar putea pierde drepturile de fiu şi să coboare la rangul de slujitor, dar pâine, şi încă din belşug, aceasta cu siguranţă o va avea.

Mulţi creştini citesc incorect acest fragment. După ei, fiul cel mic ar reprezenta tipul adevăratului convertit şi al acelora care, după ce s-au îndepărtat de Domnul, revin pe calea cea bună. Ce anume înţeleg prin convertire şi prin calea cea bună chiar că nu ştiu. Singurul lucru pe care reuşesc să-l înţeleg este că tatăl la care fiul cel mic vrea să se întoarcă nu este deloc tatăl pe care el şi-l închipuie.

De exemplu, el crede că tatăl îl va primi în casă numai după ce îi va fi mărturisit propriile greşeli (v. 18-19). Dimpotrivă, tatăl nu numai că nu vrea să asculte aceste stupidităţi, ci porunceşte să i se aducă haina cea mai frumoasă, să i se pună inel în deget şi să se taie viţelul cel îngrăşat (v. 22-23).

El crede că, o dată întors acasă, tatăl se va mânia şi îi va număra în sunet de pedepse şi penitenţe anterioarele sale răutăţi (v. 18-19). Tatăl, în schimb, abia îl zăreşte de departe, nu-şi mai poate stăpâni emoţia, aleargă în întâmpinarea lui, i se aruncă la gât, îl sărută şi porunceşte ca toţi membrii familiei să se dedea bucuriei, deoarece fiul mort a înviat şi fiul pierdut a fost regăsit (v. 20.23-24).

Aşa stând lucrurile, te invit şi eu să repeţi împreună cu fiul cel mic: "Mă voi ridica, mă voi duce la tatăl meu" (v. 18), dar într-un context şi într-o perspectivă diferite.

Tatăl la care te întorci să fie tatăl parabolei, şi nu cel desemnat de fiul cel mic, deci un tată care e numai tată şi nu are nimic, chiar nimic din tatăl-stăpân.

Un tată se simte în largul său numai atunci când poate să iubească, să primească, să ierte şi să ofere speranţă. Un tată care se bucură şi face sărbătoare atunci când un păcătos i se aruncă din nou în braţe. Un tată care măsoară bunătatea acţiunilor nu pe balanţa dreptăţii, ci a milostivirii.

Pe scurt, acel timp de tată care l-a făcut pe sfântul Ambrozie să scrie: "Dumnezeu a făcut cerurile şi nu citesc că s-ar fi odihnit. A făcut soarele, luna şi stelele şi nu citesc că s-ar fi odihnit. Dar citesc că l-a făcut pe om şi atunci s-a odihnit, având, în sfârşit, pe cineva căruia să-i ierte păcatele".

Scurtă tăcere pentru a asimila ceea ce s-a auzit.

4. Să împărtăşim ce ne-a spus cuvântul... (Dăm posibilitatea participanţilor de a oferi şi ei scurte comentarii. Să nu se pună întrebări, comentarii pentru a critica, divagaţii. Când intervenţiile sunt fragile, să nu se insiste pentru a continua).

5. Oratio: Să ne rugăm cu cuvântul meditat.

6. Contemplatio: Să-l gustăm pe Dumnezeu cu inima şi să-l recunoaştem în istorie.

Să ne fixăm privirea şi inima în Dumnezeu simţind prezenţa sa de lumină; să ne exprimăm angajarea la care ne-a condus lectura rugătoare; să sintetizăm totul într-o frază pentru a o purta cu noi în zilele ce urmează; să ne propunem acţiuni concrete cu cuvântul meditat.

» înapoi la cuprins «