3. Isus şi femeile

(Lc 7,11-17; 7,36-50; 8,1-3; 8,41-48)

Rugăciunea de început: invocarea Duhului Sfânt

1. Lectio: Să citim cuvântul: lectură lentă şi atentă urmată de tăcere câteva minute

7 ¹¹ Îndată după aceea s-a dus într-o cetate numită Nain. Mergeau împreună cu el discipolii şi o mare mulţime. ¹² Când s-a apropiat de poarta cetăţii, iată că era dus la mormânt un mort, singurul fiu al mamei sale, şi aceasta era văduvă; şi multă lume din cetate era cu ea. ¹³ Când a văzut-o, Domnului i s-a făcut milă de ea şi i-a zis: "Nu plânge!" ¹⁴ Apropiindu-se, a atins sicriul, iar cei care-l duceau s-au oprit. Şi a spus: "Tinere, îţi zic, scoală-te!" ¹⁵ Mortul s-a ridicat şi a început să vorbească, iar el l-a dat mamei sale. ¹⁶ Pe toţi i-a cuprins teama şi-l preamăreau pe Dumnezeu, zicând: "Un mare profet s-a ridicat printre noi" şi "Dumnezeu a vizitat poporul său". ¹⁷ Vestea aceasta despre el s-a răspândit în toată Iudeea şi în toată regiunea dimprejur (Lc 7,11-17).

7 ³⁶ Unul dintre farisei l-a invitat să mănânce la el. A intrat în casa fariseului şi s-a aşezat la masă. ³⁷ Şi iată, era în cetate o femeie păcătoasă. Aflând că el era în casa fariseului, a adus un vas din alabastru plin cu miresme. ³⁸ Plângând, stătea în spate, la picioarele lui. A început să-i ude picioarele cu lacrimi, le ştergea cu părul capului ei, îi săruta picioarele şi le ungea cu miresme.

³⁹ Văzând aceasta, fariseul care îl chemase îşi spunea în sine: "Dacă acesta ar fi fost profet, ar fi ştiut cine şi ce fel de femeie este aceasta care îl atinge, căci este o păcătoasă". ⁴⁰ Răspunzând, Isus i-a zis: "Simon, am să-ţi spun ceva". Iar el a zis: "Spune, Învăţătorule!" ⁴¹ "Un creditor avea doi debitori. Unul îi datora cinci sute de dinari, iar celălalt cincizeci. ⁴² Deoarece nu-i puteau restitui, i-a iertat pe amândoi. Deci care dintre ei îl va iubi mai mult?" ⁴³ Simon i-a răspuns: "Cred că cel căruia i s-a iertat mai mult". El i-a zis: "Ai judecat corect".

44 Atunci, întorcându-se către femeie, i-a spus lui Simon: "Vezi femeia aceasta? Am intrat în casa ta şi tu nu mi-ai turnat apă pe picioare; ea însă mi-a udat picioarele cu lacrimi şi mi le-a şters cu părul ei. ⁴⁵ Sărut nu mi-ai dat; ea însă de când a intrat, nu a încetat să-mi sărute picioarele. ⁴⁶ Tu nu mi-ai uns capul cu untdelemn, ea însă mi-a uns picioarele cu miresme. ⁴⁷ De aceea îţi spun: i s-au iertat păcatele ei cele multe, pentru că a iubit mult; însă cui i se iartă puţin, iubeşte puţin". ⁴⁸ Apoi a spus către ea: "Păcatele ţi-au fost iertate". ⁴⁹ Cei care erau cu el la masă au început să spună: "Cine este acesta care iartă şi păcatele?" ⁵⁰ Însă el a zis femeii: "Credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace!" (Lc 7,36-50).

8 ¹ Şi după aceea, el trecea prin cetăţi şi sate, predicând şi ducând vestea cea bună a împărăţiei lui Dumnezeu. Cei doisprezece erau cu el; ² de asemenea, unele dintre femei care fuseseră vindecate de duhuri rele şi de boli: Maria, numită Magdalena, din care scosese şapte diavoli, ³ şi Ioana, soţia lui Cuza, administrator al lui Irod, Suzana şi multe altele care îi slujeau cu ceea ce aveau (Lc 8,1-3).

8 ⁴¹ Şi iată că a venit un bărbat cu numele Iair, care era conducătorul sinagogii şi, căzând la picioarele lui Isus, îl ruga să vină în casa lui ⁴² fiindcă avea o singură fiică, în jur de doisprezece ani, care era pe moarte. Pe când se ducea, mulţimile îl îmbulzeau. ⁴³ O femeie, având hemoragie de doisprezece ani, care îşi cheltuise toată avuţia cu medicii şi care nu putuse fi vindecată de nimeni, ⁴⁴ apropiindu-se pe la spate, i-a atins ciucurii mantiei şi îndată hemoragia ei s-a oprit. ⁴⁵ Atunci Isus a spus: "Cine m-a atins?" Fiindcă toţi negau, Petru i-a zis: "Învăţătorule, mulţimile se îmbulzesc şi te îngrămădesc". ⁴⁶ Însă Isus a spus: "Cineva m-a atins, pentru că am simţit că o putere a ieşit din mine". ⁴⁷ Atunci femeia, văzând că nu poate rămâne ascunsă, a venit tremurând şi, aruncându-se la picioarele lui, a mărturisit în faţa întregului popor din ce cauză l-a atins şi cum a fost vindecată imediat. ⁴⁸ Iar el i-a spus: "Fiică, credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace!" (Lc 8,41-48)

Fiecare poate reciti în gând textul încercând să-şi amintească ceea ce a citit.

2. Meditatio: Să medităm cuvântul (Ghidul oferă un comentariu)

Dacă creştinismul a păstrat energii, posibilităţi, creativitate, acest lucru se datorează, probabil, forţei de propunere a unui element prezent în mod vital într-însul, dar rămas, în mare parte ascuns: femininul. În spatele istoriei umane a lui Isus, alături de discipoli, sunt protagoniste femeile, chiar dacă e greu de stabilit până la ce punct.

Care este atitudinea lui Luca în descrierea acestor întâlniri?

2.1. Întâlnirea lui Isus cu văduva din Nain (Lc 7,11-17)

Luca vrea să sublinieze cu ajutorul acestei forme literare puterea supraomenească şi vindecătoare a lui Isus. Este scos totuşi puternic în evidenţă şi momentul uman şi feminist al întâlnirii.

Înviindu-l pe fiul văduvei din Nain, Isus vrea să ofere un semn ulterior al propriei disponibilităţi de a elibera omul de tot ceea ce îl face să sufere şi care transformă adesea viaţa omenească într-o dramă fără ieşire. Cel pe care Isus îl învie nu este un fiu oarecare, ci fiul unic al unei văduve. Deci un fiu care era totul pentru mamă şi care, murind, îşi lăsase mama fără iubire, fără sprijin, fără viitor (7,14).

Minunea este fără îndoială prezentă, dar este vorba de o minune pusă în slujba iubirii şi a milei. O arată v. 13: "Când a văzut-o, Domnului i s-a făcut milă de ea şi i-a zis: «Nu plânge»". În scrierile veterotestamentare sunt numeroase pasaje unde privirea lui Dumnezeu asupra oamenilor apare încărcată de bunătate şi de gingăşie. Atunci când îşi îndreaptă ochii asupra omului, Dumnezeu nu poate să nu intervină cu ajutorul său, întinzându-i o mână prietenească. Ceea ce nu se verifică în cazul idolilor, tocmai pentru că nu sunt Dumnezeu.

La fel ca Dumnezeul Vechiului Testament, şi Isus este prietenul omului, gata întotdeauna să-l ajute. Aşa s-a întâmplat în cazul posedaţilor, al leproşilor, al paraliticilor, al orbilor sau al văduvelor. El urmăreşte numai binele lor şi nu cere nimănui buletinul de identitate, deoarece nu datele civile îl împing să folosească îndurarea, ci iubirea.

2.2. Întâlnirea lui Isus cu păcătoasa fără nume în casa fariseului Simon (Lc 7,36-50)

Un prim element priveşte tabloul diferitelor personaje care intră în scenă.

Despre femeie se spune că este o păcătoasă şi nevrednică să stea între persoanele oneste, aşa cum sunt fariseii; ea intră în casa lui Simon cu scopul precis de a-l întâlni pe Isus; poartă cu sine un vas cu ulei parfumat; se teme de fariseii prezenţi şi, de aceea, stă aplecată la picioarele lui Isus; plânge tare, iar lacrimile se scurg atât de intens, încât udă picioarele lui Isus, pe care le şterge apoi cu părul ei, le sărută şi le parfumează.

Simon este un fariseu care, deşi arată o anumită simpatie faţă de Isus, rămâne fariseul dintotdeauna, adică un om plin de sine, convins până în măduva oaselor de propria integritate morală şi lipsit de orice sentiment uman faţă de cel care greşeşte.

Spre deosebire de Simon, Isus o primeşte cu multă bunătate pe femeia care se ghemuieşte la picioarele lui, o iartă, acceptă să fie iubit de ea, nu ţine cont de criticile celor de faţă, lasă să i se spele picioarele fără a opune rezistenţă. Şi ca şi cum nu ar fi de ajuns, la sfârşitul ritului o trimite cu mângâietoarele cuvinte: "Credinţa ta te-a mântuit., mergi în pace!"

Un al doilea element care ne face să reflectăm este tonul biciuitor şi nemilos al povestirii. Isus consideră, pur şi simplu, odioasă cumsecădenia lui Simon şi chiar nu ştie ce să facă cu ea.

Mai bine să întâlneşti o prostituată, o femeie de stradă, o femeie arătată cu degetul, dar capabilă să-şi recunoască propriile greşeli, să se căiască, să plângă şi să se îndrepte, decât o persoană cumsecade, la locul ei, care are inima rece ca gheaţa şi care se erijează, din înaltul piedestalului său, judecător al celorlalţi. Fragmentul de mai sus nu admite comportamente false; el se limitează să deschidă porţile împărăţiei celor care cer să intre în ea, fără a cere atestate de bună purtare sau de moralitate dovedită. Vrea însă să aducă aminte că pentru orice situaţie, chiar şi pentru cea mai neplăcută, există mereu alternativa unei recuperări, a unei întoarceri pe calea cea bună. De aceea, trebuie să judecăm şi religiozitatea unei persoane nu în baza în ceea ce apare, ci în baza a ceea ce stă în interior şi care atinge mintea, inima, gândurile, sentimentele, afectele.

Al treilea element pe care merită să-l semnalăm este importanţa atribuită de Isus sentimentului iubirii. Pentru el, o persoană este în ordine cu Dumnezeu în măsura în care credinţa se exprimă ca iubire. Nu ne mirăm, aşadar, dacă iertarea acordată femeii trece prin câteva semne care manifestă mai multe decât altele prezenţa iubirii, cum ar fi: atingerile (v. 39), părul (v. 44), sărutările (v. 45), parfumul (v. 46), aşa cum sunt prezente de altfel şi în paginile cărţii Cântarea Cântărilor.

Femeia are încredere în acel om care tratează femeile, fie ele sfinte sau păcătoase, în mod egal, cu respect şi cu o gingăşie care te invită să i te deschizi din toată inima. Speranţa ei este să găsească pe cineva care să nu o considere numai ca instrument al plăcerii. Speranţa de a-i putea oferi propria inimă mai mult decât trupul. Speranţa de a începe totul de la capăt, de a porni din nou de la zero. Speranţa de a fi, în sfârşit, înţeleasă.

2.3. Femei în urmarea lui Isus (Lc 8,1-3)

În vechea societate ebraică rareori se întâmpla ca un bărbat să flecărească sau să discute public cu o femeie. Şi mai excepţional, ca să nu spunem imposibil, era cazul unor bărbaţi care să fie însoţiţi de femei.

Isus nu numai că nu ţine cont de acest tip de discriminare între cele două sexe, ci în conflict deschis cu legile în vigoare, în mod revoluţionar cheamă unele femei să fie de-a dreptul ucenicele sale. Printre ele sunt menţionate Maria din Magdala, Ioana şi Suzana. Sunt persoane anonime, fără titluri onorifice, de provenienţă diferită. Ele apar şi în alte momente ale Evangheliei după Luca: în momentul răstignirii, al înmormântării lui Isus precum şi atunci când duc vestea învierii la cei unsprezece.

Despre femei implicate direct în apostolat şi în slujire Luca va vorbi şi în Faptele Apostolilor unde sunt amintite: Tabita, Lidia şi Priscilla, iar scrisorile pauline vor specifica în mod detaliat rolul important al femeilor în ambientul primei comunităţi creştine.

2.4. Întâlnirea lui Isus cu femeia bolnavă de hemoragie (Lc 8,42-48)

Este o relatare delicată. Ne atrage atenţia nu atât minunea în sine, cât mai ales dubla intervenţie a lui Isus din versetele 46 şi 48.

Atingerea pe care Isus o simte şi care-l determină să facă minunea include, împreună cu contactul fizic şi prezenţa anumitor sentimente: o totală încredere în el şi în puterea sa vindecătoare. Pe el nu-l interesează dacă beneficiarul este un bărbat sau o femeie, nici culoarea pielii, nici antifeminismul din jurul său. Îl interesează numai starea de necesitate în care se află o persoană. În orice caz, e frumos să constatăm cum în Evanghelia după Luca adesea tocmai femeile sunt destinatarii privilegiaţi ai minunilor lui Isus.

Se proclamă din nou cuvântul.

3. Cuvântul luminează viaţa noastră (Ghidul arată cum putem aplica unele aspecte ale textului la viaţa noastră)

3.1. Eliberarea femeii. Şi Isus are un cuvânt de spus

În ultimii ani s-a vorbit şi s-a scris mult despre eliberarea femeii. În multe locuri societatea este masculină şi vrea ca femeia să aibă, e drept, drepturile sale, dar limitate şi într-un context de subordonare faţă de bărbat.

Textele lui Luca pe care le-am analizat, chiar dacă nu formulează nici un principiu, arată destul de clar care este calea ce trebuie parcursă pentru a i se restitui femeii toate drepturile care i se cuvin în virtutea demnităţii sale de persoană umană.

Atitudinea lui Isus faţă de femeile pe care le-a întâlnit ne învaţă multe lucruri. În chip deosebit ne învaţă că eliberarea femeii este posibilă în măsura în care, lăsând la o parte orice prejudecată, avem faţă de femei acelaşi respect pe care-l avem faţă de bărbaţi. Lucrul acesta ar evita orice discriminare.

Specificul feminin constă în a fi femeie, aşa cum specificul masculin constă în a fi bărbat. Apoi această femeie poate deveni mamă, soţie, fecioară, muncitoare, funcţionară, învăţătoare, soră, depinde de diferiţi factori.

Isus a vrut ca femeile să fie femei şi numai femei, cu propria demnitate şi creativitate.

3.2. Călugăriţele. Şi ele trebuie eliberate

Dacă există o categorie de femei care are nevoie mai mult decât altele să fie eliberată, aceasta este tocmai categoria surorilor. De ce?

Pentru că adesea nu sunt conştiente de valoarea şi de frumuseţea feminităţii lor.

Pentru că deşi sunt conştiente, o trăiesc, de cele mai multe ori, într-un context de vinovăţie şi fără acea bucurie care se aşteaptă de la persoanele mature.

Pentru că nu ştiu să-şi apere propria autonomie de acei preoţi care din diferite motive dau ordine în dreapta şi în stânga între zidurile caselor lor.

Pentru că în atâtea case nu se respiră un aer de familie lipsind astfel posibilitatea de a dialoga unele cu altele.

Pentru că în diferite, prea multe case se păstrează încă separarea dintre surori care comandă şi surori care ascultă, între surori care au totul şi surori care nu au nimic, între surori inteligente şi surori ignorante, între surori care sunt ţinute să vorbească şi surori care sunt ţinute să tacă, între surori protejate şi surori fără protecţie, între surori iubite şi surori singure, între surori cu nume şi surori fără nume.

Pentru că, în numele unei false umilinţe se suprimă, adesea, calităţi de inteligenţă şi de inimă dând naştere în multe persoane la un sentiment profund de frustrare.

Pentru că nu se traduc în experienţă de viaţă îndemnurile: "Superiorii să-i conducă pe supuşi ca pe nişte fii ai lui Dumnezeu şi cu respect faţă de persoana umană, făcând în aşa fel încât supunerea lor să fie voluntară" (PC 14). "Departe de a fi în opoziţie, autoritatea şi libertatea individuală merg împreună în îndeplinirea voinţei lui Dumnezeu" (ET 25).

3.3. Căldură şi gingăşie feminină într-o lume dezumanizată

Mulţi vorbesc astăzi despre o lume dezumanizată, de aceea vorbesc despre nevoia unui supliment de suflet. Omul a abolit distanţele spaţiale, dar s-au săpat distanţe abisale între inimi (solitudine, anonimat, înstrăinare). Unii îşi cunosc vecinii doar de pe numele scris pe poartă sau pe uşă. Ce să mai spui despre situaţiile din spitale? Tehnică şi terapii avansate, dar bolnavul se simte tot mai singur în răceala şi insensibilitatea care-l înconjoară.

A fi creştini, într-o societate cu tot mai puţină inimă, înseamnă a avea nu numai curajul propriei credinţe, ci şi curajul propriei inimi.

Cine va fi această inimă, dacă nu cea care s-a născut pentru a iubi, adică femeia? Nu este o întrebare retorică. Pare singura posibilitate de mântuire pentru o lume tot mai mult junglă şi tot mai puţin casă a omului. Tot mai mult cimitir şi tot mai puţin familie. Tot mai mult loc de afaceri şi tot mai puţin loc de întâlnire. Tot mai mult port la mare şi tot mai puţin cămin domestic.

3.4. Nu este de ajuns să-l iubeşti pe Isus. Trebuie să-l iubeşti cu pasiune

Întâlnirea lui Isus cu femeia păcătoasă în casa lui Simon îşi află momentul său cel mai semnificativ în cuvintele: "I s-au iertat păcatele ei cele multe, pentru că a iubit mult" (Lc 7,47). În faţa lui, ceea ce contează este iubirea.

Dar nu o iubire oarecare. Este vorba despre o iubire curată, dar în acelaşi timp plin de pasiune, despre o iubire care implică întreaga persoană şi care devine afecţiune, încredere, dăruire, abandon, speranţă, bucurie. Ceea ce trebuie să facem este ce a făcut păcătoasa: să stăm lângă Isus, să-i spunem că îl iubim şi că pentru el suntem gata să ne dăm chiar şi viaţa.

Bineînţeles că această iubire pasionantă faţă de Isus trebuie să se reverse, după logica evanghelică şi tradiţia creştină, şi asupra acelora în care se întrupează şi locuieşte Isus, adică asupra fraţilor, mai ales asupra acelora care nu au experimentat niciodată cât este de dulce o mângâiere a unei mâini prieteneşti, asupra acelora care au învăţat numai să urască, deoarece în jurul lor nu au văzut decât ură.

3.5. Cine m-a atins?

Doamne, există credinţa care mută munţii din loc (Mt 17,20), şi există cealaltă credinţă, cea care nu mişcă nimic. Credinţa mea. Am descoperit-o azi.

Cuvintele lui Isus: "Cine m-a atins?", şi "Fiică, credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace!" trebuie să sune ca o adevărată alarmă. Ne constrâng să reflectăm serios asupra naturii şi a modului de a ne exprima credinţa. Se manifestă ea cu aceeaşi intensitate sau este amorfă, incoloră şi fără nici o tresărire? Să-i cerem atunci să ne scoată din această situaţie şi să revitalizeze, cu focul Duhului său, tot ceea ce în decursul anilor s-a atrofiat progresiv.

Ca să posed totul, trebuie să abandonez totul!

Scurtă tăcere pentru a asimila ceea ce s-a auzit

4. Să împărtăşim ce ne-a spus cuvântul... (Dăm posibilitatea participanţilor de a oferi şi ei scurte comentarii. Să nu se pună întrebări, comentarii pentru a critica, divagaţii. Când intervenţiile sunt fragile, să nu se insiste pentru a continua).

5. Oratio: Să ne rugăm cu cuvântul meditat

6. Contemplatio: Să-l gustăm pe Dumnezeu cu inima şi să-l recunoaştem în istorie

Să ne fixăm privirea şi inima în Dumnezeu simţind prezenţa sa de lumină; să ne exprimăm angajarea la care ne-a condus lectura rugătoare; să sintetizăm totul într-o frază pentru a o purta cu noi în zilele ce urmează; să ne propunem acţiuni concrete cu cuvântul meditat.

» înapoi la cuprins «