Nici noi nu putem să tăcem

Obiective

1. Să-şi facă o idee mai clară cu privire la comunitatea eclezială.

2. Să descopere misterul Bisericii ca şi comuniune dintre Dumnezeu şi oameni.

Introducere

Experienţa confirmă, încă o dată, că înainte de catehisme sunt cateheţii, chiar şi mai mult înainte de cateheţi sunt comunităţile ecleziale în care aceştia sunt formaţi în credinţă şi în experienţa personală cu Dumnezeu.

Familia este locul privilegiat unde se învaţă "să trăieşti împreună". Aici se fac primele experienţe de raport personal şi se învaţă deschiderea spre ceilalţi. Copilul nu-l poate cunoaşte singur pe Dumnezeu.

Noi, creştinii de azi, ucenicii lui Isus dintotdeauna

Creştinul studiază comportamentul lui Isus şi exemplul ucenicilor săi numai ca să îl poată urma şi primi pe el şi să înveţe cum să facă voinţa Tatălui.

Ce ar putea să ne mai înveţe astăzi Isus?

Privirea lui Isus

Forţa privirii sale pare să fi fost unul dintre aspectele lui Isus care i-a atins pe apostoli şi pe ceilalţi ucenici. Evangheliile vorbesc adesea despre modul său de a vedea lucrurile şi de a privi: Isus privea mulţimea; observa pomana femeii sărace, dezaproba pe duşmani, fixa cu privirea pe tânărul bogat. Ochii lui Isus căutau să-l dăruiască pe Tatăl în tot ceea ce el făcea, spunea sau acţiona.

Nu e uşor să înţelegem ce vrea astăzi Dumnezeu de la noi. Spre mai marea noastră şansă, Isus intuise această dificultate şi ne-a arătat calea:

"Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Lc 10, 27).

Cuvintele lui Isus revelează că iubirea nu are hotare: nu se îndreptă doar spre prieteni, spre cei care ne iubesc deja, ci se îndreaptă spre toţi oamenii.

Cu cât omul îl iubeşte pe Dumnezeu mai mult, cu atât simte nevoia să-l iubească şi mai mult.

Dar unde e Biserica? Unde sunt creştinii?

Atunci când preotul, la sfârşitul sfintei Liturghii spune: "Liturghia s-a sfârşit: mergeţi în pace!" toţi creştinii se întorc la casele lor. A doua zi începe săptămâna şi ei reiau activităţile pe care le făceau dintotdeauna. Biserica rămâne goală. În timpul săptămânii vin foarte puţine persoane la sfânta Liturghie.

Unde este Biserica atunci când creştinii sunt acasă, la serviciu, în fabrică, la şcoală? Când îi vedem pe creştini în jurul altarului pentru a celebra sfânta Euharistie, putem spune: "Aceasta este Biserica lui Cristos, aceasta este comunitatea". Dar atunci când sunt răspândiţi prin lume, preocupaţi cu problemele lor zilnice, mai putem zice "Iată, aici este Biserica?" Este aceasta comunitate de creştini? Biserica există numai dacă şi creştinii sunt uniţi în comunitatea lor, în jurul altarului?

Momentul liturgic al sfintei Liturghii, dacă nu e urmat de trăirea concretă în viaţa de zi cu zi, poate deveni doar o ceremonie şi atât.

Viaţa nu e un dulap cu mai multe sertare: sertarul dreptăţii, sertarul iubirii, sertarul mărturiei. Viaţa e continuă şi toate aceste aspecte trebuie să o caracterizeze.

Semnul cel mai sigur şi mai evident că facem parte din familia lui Dumnezeu este cel de a ne întâlni în fiecare duminică la biserică. Dar mai este un semn: "Din aceasta vor cunoaşte că sunteţi ucenicii mei: dacă vă iubiţi unul pe altul". Deci creştinii sunt chemaţi să demonstreze iubirea lor nu numai cu vorba, ci şi cu fapte. Fiecare dintre noi avem o vocaţie, fiecare a primit un dar particular de la Dumnezeu. Toţi putem dărui câte ceva şi toţi putem primi câte ceva. Dacă vrem să avem o comunitate vie şi activă, trebuie să contribuim cu toţii cu câte ceva.

Adevăratul protagonist al Bisericii

Catehetul aduce o planşă sau icoană lipită pe planşă, care să ilustreze Rusaliile, iar în jurul acesteia multe feţe şi situaţii concrete de persoane care alcătuiesc Biserica.

Pornind de la ilustrarea centrală (Rusaliile) catehetul desenează nişte raze până la fiecare imagine.

Aceste raze vor să spună ceva foarte important. Mai întâi de toate se vede că ele pornesc de la Rusalii. Asta vrea să spună că Biserica s-a născut în ziua de Rusalii, prin opera Duhului Sfânt trimis de Isus şi de Tatăl asupra apostolilor şi a Sfintei Fecioare Maria. Mai vrea să spună că Biserica nu e făcută numai din credincioşi, din comunitatea parohială, dieceză, de preoţi, episcopi, papă. Dacă noi am şterge imaginea centrală a Rusaliilor, planşa noastră nu ar mai indica Biserica, ar indica însă doar persoane şi grupuri separate între ele. Duhul Sfânt este cel care face din toate aceste persoane o familie unică. Duhul Sfânt este cu adevărat protagonistul Bisericii.

Din ziua Botezului, Duhul Sfânt locuieşte în inimile noastre ca într-un templu. Fiind în noi, noi suntem şi cu Isus şi cu Tatăl. El nu ne obligă să credem, ci aşteaptă de la noi un răspuns liber, un răspuns de prietenie şi de iubire. Dacă noi acceptăm să rămânem în el, atunci Duhul Sfânt face să se nască în noi dorinţa de a-l iubi pe Dumnezeu ca Tată şi pe oameni ca fraţi.

Cine rămâne în mine aduce multe roade

Într-o zi Isus a spus ucenicilor lui: "După roadele lor îi veţi cunoaşte. Nu poate un pom bun să dea roade rele şi nici un pom rău să dea roade bune".

Prin Botez, noi am devenit mlădiţele celei mai bune plante care există pe faţa pământului. Care sunt atunci roadele pe care le aşteaptă Dumnezeu Tatăl nostru de la noi? Să trăim ca adevăraţi fii ai săi, să ne iubim aproapele, să ascultăm de Duhul Sfânt care suspină în noi. Să lăsăm să curgă în noi şi prin noi iubirea, bunătatea şi iertarea.

Dar uneori acest lucru este foarte greu! Cere efort, suferinţă, costă! Dar Isus spune că viticultorul, care este Tatăl, ne curăţă de "ramurile uscate", care sunt păcatele noastre, tocmai ca roadele (virtuţile din noi) să fie mai multe. Acum voi ştiţi că a curăţa de ramuri uscate înseamnă a tăia. Dacă noi vrem să aducem roade, trebuie să acceptăm să renunţăm la anumite lucruri, chiar dacă aceasta presupune de atâtea ori suferinţa. E un fel de a muri puţin câte puţin, dar împreună cu Isus, ca să aducem roade, în vederea unei vieţi noi.

Creştinul este cel care vrea să fie "transparent", pentru ca prin tot ceea ce face să se vadă Dumnezeu. De aceea, creştinul devine uneori incomod pentru societate şi nu este înţeles.

E nevoie de rugăciune

Primele cuvinte pe care un copil le învaţă sunt "mama" şi "tata".

Lor, copilul le cere mereu ajutorul şi pe ei se sprijină în orice moment. Tot la fel şi creştinul îi cere lui Dumnezeu ceea ce e important, prin rugăciunea care este un dialog cu Dumnezeu-Tatăl, prin Isus Cristos, în Duhul Sfânt.

Iată câteva date despre rugăciune:

Să te rogi înseamnă să asculţi cu încredere vocea lui Dumnezeu şi să-i răspunzi aşa cum face un copil cu tatăl lui, manifestându-i toate secretele inimii şi ale vieţii.

Să te rogi înseamnă să crezi că Dumnezeu e interesat de noi.

Să te rogi înseamnă să primeşti cu multă bucurie din evanghelia lui Isus, lumină şi putere de viaţă.

Cristos nu are mâini, el are doar mâinile noastre

Cristos nu are picioare, el are doar picioarele noastre...

Noi suntem ca o Biblie din care pot să citească oamenii despre Dumnezeu!

Suntem ultimul mesaj al lui Dumnezeu scris în fapte şi în cuvinte!

Dacă vreţi ca Dumnezeu să fie cunoscut şi astăzi, nu mai tăceţi, ci vorbiţi despre el cu tot ce puteţi şi oriunde puteţi!

Noi, o carte

Fiecare dintre voi să scrie pe o singură pagină cele mai frumoase lucruri, fapte concrete, exemple care fac parte din viaţa sa personală şi pot fi citite cu folos de alţii. Apoi luaţi aceste foi individuale şi construiţi cartea voastră de grup: o nouă carte cu vieţile sfinţilor de pus în biblioteca voastră!

» înapoi la cuprins «