Căsătoria creştină, de Toth Tihamer

Capitolul XV
Familia cu mulţi copii (I)

I. În familia creştină copilul este preţuit
   A) "Copilul este ceva sfânt"
   B) Copilul este "binecuvântarea lui Dumnezeu"

II. În familia creştină copiii sunt educaţi
   A) Educaţia copiilor este prima obligaţie a părinţilor
   B) Când începe rolul de educatori al părinţilor?
   C) Mama este educatoarea primară, cea mai valoroasă a fiecărui copil

Iubiţi fraţi!

Pe cât a fost de dureroasă şi dezolantă imaginea care ni s-a înfăţişat în ultimele două predici cu tema: "Familia fără copii", pe atât de voioasă şi consolantă va fi tema celor două predici ce vor urma: "Familia cu mulţi copii".

Pe cât este de înspăimântătoare, căci este contrară naturii, acea tăcere de mormânt care stăpâneşte locuinţa mută a soţilor fără copii, pe atât este de înviorător şi aducător de bucurie acel râset, ca şi clinchetul clopoţeilor de argint, care domină căminul familiei cu mulţi copii.

Pe cât este de părăsit, orfan şi trist copacul găunos, bătrân, despuiat de frunze, de flori şi de toată podoaba sa, pe atât de seci ajung pe marginea mormântului soţii bătrâni, cărora le-a fost frică de copii: în timp ce soţii care, cu dăruire şi încredere în Dumnezeu, au primit copiii, se văd la bătrâneţe ca falnicul stejar pe ale cărui crengi uriaşe, noi şi noi puişori pitiţi în cuiburi îşi lansează ciripitul. Aceşti bătrâni, cu sufletul plin de recunoştinţă faţă de Dumnezeu, văd cum apar în familiile copiilor lor, ba chiar ale nepoţilor, leagăne noi şi noi, iar în ele puişori gângăvitori, o armată întreagă de nepoţi şi strănepoţi. Pe aceşti bătrâni va avea cine să-i îngrijească pe patul suferinţei! Acestor bătrâni va avea cine să le închidă ochii sfârşiţi! Pentru aceştia va avea cine să se roage şi să implore milostivirea lui Dumnezeu!

Într-adevăr, fraţilor, totdeauna aşa a fost: familiile creştine au iubit copiii. Cea mai frumoasă podoabă a interioarelor familiilor creştine a fost leagănul imaculat dintr-un ungher cu un îngeraş durduliu dormind în el, în celălalt ungher frăţiorul său de trei ani călărind de zor pe un armăsar-balansoar şi arătând cu multă mândrie frăţiorului mai mare, de cinci ani, ce salturi mari îi face înaripatul.

De pe solul arid al familiilor fără copii din ultimele două predici să trecem acum pe înălţimile mângâietoare ale următoarelor două predici, în căminul fericit al familiilor cu mulţi copii. Astăzi, numai în linii mari, aş vrea să arăt semnele distinctive ale familiei creştine: în familia creştină copilul este preţuit şi în familia creştină copilul este educat. În predica următoare voi arăta câteva amănunte din sistemul creştinesc corect de a creşte copiii.

I. În familia creştină copilul este preţuit

Concepţia creştină a îmbrăţişat întotdeauna copilul cu o preţuire deosebită. L-a considerat "ceva sfânt" şi "dar al lui Dumnezeu" - aşa cum vom vedea îndată.

A) "Copilul este ceva sfânt!" "Res sacra puer" (Lucru sacru este copilul). Dacă până şi păgânii spuneau acest lucru, cu atât mai mult trebuie să gândească astfel despre el creştinii! Câţi boboci nu dormitează în el, câte speranţe nu aşteaptă în el înfăptuirea!

Sfânt este copilul în ochii părinţilor: el este nu numai sprijinul şi susţinătorul părinţilor care îmbătrânesc, ci este şi continuarea pământească a vieţii lor care se apropie de mormânt.

Sfânt este copilul în ochii neamului, prin copii trăieşte naţiunea: cu tineretul său puternic, disciplinat, moral i se ridică steaua sau, din cauza tineretului său decadent, uşuratic îi apune viitorul.

Sfânt este copilul în ochii Bisericii: copiii îi dau Bisericii lui Cristos noi şi noi mădulare şi prin ei se răspândeşte lumina evangheliei pe pământ.

Sfânt este copilul în ochii Domnului: cu câtă dragoste îi privea şi cu câtă iubire îi binecuvânta!

Nu a exagerat, aşadar, Leonida, unul dintre martirii creştinismului primar, despre care citim că, de multe ori, cu faţa transfigurată, îngenunchea la pătucul copilaşului său Origene, iar când soţia l-a întrebat ce face acolo, el a răspuns: "Îl ador pe Duhul Sfânt care locuieşte în copilul meu".

Ce concepţie profund creştină relativ la valoarea copilului! Într-adevăr, res sacra puer, sfânt lucru este copilul!

B) Copilul însă, în limbajul poporului creştin, nu este numai "lucru sfânt", ci este şi "binecuvântarea lui Dumnezeu"; binecuvântare, căci tocmai mânuţele micuţe, neputincioase ale copilului sudează substanţial familia.

a) Înainte de toate suferinţa şi durerea trăită împreună forjează împreună, sudează familia. De câte ori nu se repetă faptul trăit de sfânta Perpetua şi pruncul ei! Cine a fost această Perpetua? A fost tânăra soţie a unui cetăţean cartaginean distins care, la ordinul împăratului Sever, a fost aruncată în închisoare şi acolo aştepta să fie condamnată la moarte pentru credinţa sa creştină. Nu atât temniţa o chinuia pe ea, cât mai mult faptul că i-a fost luat copilul nou-născut.

Este emoţionant de citit cuvintele eroicei mame, aşa cum au fost păstrate, textual, de actele martirilor: "Multe-multe zile în şir am fost stăpânită de o îngrijorare amarnică. În cele din urmă am reuşit să obţin permisiunea ca să rămână copilul meu împreună cu mine în temniţă. Copilul s-a înviorat repede şi eu însămi m-am vindecat îngrijindu-mi copilul. Iar temniţa a devenit pentru mine salon festiv, unde, de aici înainte, m-am simţit mai bine ca oriunde!" (Acta sanctorum mart., Ed. Joanne Bollando, tom I, 632)

Ce cuvinte minunate! Ceasuri în şir ar putea medita despre ele orice mamă. Şi eu m-am vindecat îngrijindu-mi copilul! Iar temniţa mi s-a transformat în salon festiv, căci acolo, împreună cu mine, era copilul meu!

b) Dar nu numai suferinţa îndurată împreună unifică familia, ci şi bucuria trăită împreună. Iar dacă este adevărat proverbul că "bucuria împărtăşită este de două ori bucurie", atunci este adevărat şi faptul că bucuria împărtăşită între membrii familiei creşte de atâtea ori, câţi membri de familie o împărtăşesc.

Acele mici amabilităţi care pot colora adesea monotonia cotidiană a vieţii de familie, cum sunt, de pildă, felicitările de ziua onomastică şi de aniversări, după-amiezile de duminică petrecute împreună în liniştea intimă a familiei, ajunurile de Crăciun aşteptate cu nerăbdare etc., au o mare valoare pedagogică.

Trebuie să arăt aici, în mod special, importanţa pe care ar avea-o protejarea, cât se poate de bine a familiei împotriva pericolului împrăştierii şi al fărâmiţării, lucru care în zilele noastre, din păcate, începe să fie o reală ameninţare. Viaţa de familie doreşte ca membrii ei să stea cât se poate mai mult împreună şi acasă. În zilele din timpul săptămânii grijile traiului îi împrăştie şi aşa pe membrii familiei, cel puţin duminica să fie păstrată pentru viaţa ei comună, intimă! Din păcate, distracţiile de azi, teatrul, cinematograful, sportul şi reuniunile îi răpesc adesea pe oameni din casele lor şi contravin acestei atât de necesare convieţuiri familiale.

Iar dacă cineva nu şi-a trăit copilăria într-un astfel de cadru familial plăcut, intim, lipsa aceasta va marca toată starea sa sufletească precum şi formarea sa spirituală. Oamenii, într-adevăr, exprimă altfel acest lucru spunând: "Acestuia îi lipsesc cei şapte ani de acasă" sau, mai livresc: "Acesta nu a avut camera copilului". Aşa se spune celor necivilizaţi, dar putem spune că pe copiii cărora le lipseşte cadrul fericit al familiei îi vom vedea mâine aruncaţi de ici, colo de către societate. Ei vor fi oamenii nervoşi, agitaţi, bezmetici, împrăştiaţi, lipsiţi de planuri şi de scop, pe care societatea trebuie să-i târască după ea. Şi dacă numărul acestora sporeşte din ce în ce mai mult în zilele noastre, se datorează nu în ultimul rând faptului că scade tot mai mult numărul sanctuarelor familiale intime, confidenţiale.

c) Şi tot din acest motiv - regretabil - au dispărut din viaţa familiei de azi şi atâtea practici religioase care existau în familia noastră de odinioară şi constituiau, fără îndoială, şi valori pedagogice însemnate.

Cine a trecut odată prin familii catolice olandeze a fost impresionat de acea indimenticabilă rugăciune de seară care acolo se practică şi azi. Acolo nu numai părinţii îngenunchează împreună cu cei opt-zece-doisprezece copii, dar şi oaspeţii şi toţi ceilalţi membri ai familiei se adună împreună pentru rugăciunea de seară. Poate exista oare o educaţie mai socială, se poate imagina oare o formare mai preţioasă a sufletului copiilor aflaţi în dezvoltare decât atunci când vede că tata, mama, copiii, bunicii şi alte suflete aflate în casă îngenunchează pentru rugăciunea comună înălţată spre Tatăl nostru ceresc al tuturor? Iar atunci când părinţii şi copiii se duc împreună la Spovadă şi împreună primesc trupul preasfânt al lui Cristos, se împărtăşesc, acesta este totodată şi un act pedagogic atât de eficient, încât întrece orice poruncă sau pedeapsă părintească.

Bineînţeles că adevărata valoare a practicilor religioase exterioare o dă viaţa religioasă interioară: iubirea fără limite a lui Dumnezeu, încrederea şi credinţa de copil a cărei putere pune în lumină supranaturală fiecare act al acestei familii. Orice s-ar întâmpla, aşadar, în familie, un eveniment trist sau vesel, orice ar aprecia sau ar condamna părinţii, orice ar plănui sau ar face ei, în spatele tuturor actelor lor, ca un far puternic, să lumineze căutarea şi împlinirea voinţei lui Dumnezeu. Şi să fim convinşi că, dacă acest mod de a gândi îl vor învăţa copiii de la părinţi, atunci au primit de la ei o moştenire mai valoroasă decât toate averile.

II. În familia creştină copiii sunt educaţi

Cu aceasta iată-ne ajunşi la al doilea grup de idei al predicii de azi: părinţii creştini nu-i preţuiesc numai pe copii, ci tocmai pentru că preţuiesc marile valori din ei, pentru aceea îi şi cresc cu grijă deosebită.

A) Ce expresie profundă: "a educa", "a creşte!" A face din mic mare, din neajutorat om puternic, a antrena fizic şi spiritual, a plivi mereu buruiana răului, a semăna sămânţa binelui! Cât sacrificiu, ce muncă generoasă, câte nopţi de veghe, câtă îngrijorare şi lacrimi se ascund în aceste două cuvinte: "Educaţie părintească!"

Educaţia părintească înseamnă sacrificiu, dar şi bucurie.

De câte ori şi în câte moduri ar trebui vorbit despre obligaţia sacrificală a acelor părinţi care se degajează atât de uşor de ea! De câte ori ar trebui ei să reflecteze asupra acestei uriaşe responsabilităţi! Să reflecteze nu pentru a trage concluzii: "Atunci, cel mai bine este să nu avem copii" - ci ca să facă în mod conştiincios tot ce le stă în putere pentru fericirea noului mugure uman ce şi-a început viaţa.

Este adevărat că această obligaţie de a creşte costă multe sacrificii, dar şi câte bucurii comportă!

De unde acel calm al părinţilor, acea bucurie, acea fericire pe care o simt în timp ce-şi cresc, îşi învaţă, îşi hrănesc copiii? Din faptul că în aceasta ei simt că se achită de cea mai sfântă obligaţie a lor, obligaţie fondată pe porunca naturală şi divină. Or, dacă noi ne simţim copleşiţi de sentimentul mulţumirii după oricare obligaţie împlinită, această satisfacţie are o dimensiune redusă faţă de bucuria ce o trezeşte în suflet împlinirea acelei obligaţii de care atârnă destinul decisiv pământesc şi veşnic al individului, al generaţiilor umane viitoare, al neamului şi al Bisericii.

b) Pentru ca părinţii să fie capabili de acest sacrificiu neîntrerupt, Dumnezeu a creat în inima lor unul dintre cele mai frumoase sentimente umane: iubirea părintească.

Iubire părintească! Ce cuvânt cu sunet graţios! Cuvânt fermecat alcătuit din atâtea lacrimi şi trudă, din atâtea iertări şi treceri cu vederea, din atâtea nopţi nedormite şi îmbucături rupte de la propria lor gură: iubire părintească!

Această iubire este inepuizabilă căci izvorăşte dintr-o sursă întreită: părintele îşi iubeşte copilul pentru că el este bucăţică vie ruptă din carnea sa vie; pentru că este bucăţică şi din acea a doua fiinţă umană pe care, în afară de copilul său, o iubeşte cel mai mult; dar îl iubeşte şi pentru faptul că, din clipa în care sufletul copilului său a fost spălat în apa Botezului, de atunci acel suflet micuţ s-a transformat în fiu adoptiv al lui Dumnezeu.

Această iubire părintească nu poate fi substituită de nimeni şi de nimic. Poate fi crescut cineva de către cei mai buni pedagogi, de către cele mai bune bone şi supraveghetoare, în lipsa iubirii părinteşti toate acestea nu vor fi decât surogate, nişte "surogate-iubire" care nici pe departe nu vor putea substitui iubirea părintească.

B) Şi oare când începe rolul de educatori al părinţilor? Când trebuie începută educaţia copilului? La vârsta de cinci, şase, zece ani?

a) O, aceasta ar fi deja foarte târziu! Educaţia trebuie începută în prima clipă existenţială fizică a copilului, ba chiar înainte de viaţa sa pământească.

Ei, aceasta n-o mai înţelegem. Şi înainte de viaţa lor pământească? Ce poate însemna aceasta?

Înseamnă că responsabilitatea părinţilor începe cu mult înainte ca ei să fi iniţiat călătoria noii vieţi. Începe încă în propria lor tinereţe prin aceea că ei, conştienţi, răspund la întrebarea dacă şi-au trăit viaţa în limitele moralităţii. Astăzi o ştiinţă aparte, ştiinţa eredităţii, dovedeşte cu o putere irezistibilă ceea ce Biserica a vestit întotdeauna, şi anume: ce binecuvântare va însemna pentru viitorii copii şi nepoţi viaţa de tinereţe curată trăită de părinţi şi ce blestem oribil poate însemna pentru aceiaşi copii şi nepoţi tinereţea părinţilor trăită în uşurătate, în imoralitate.

b) Astăzi însă vedem cu tot mai multă claritate şi importanţa decisivă pe care o au tocmai primele impresii din anii copilăriei. Lucru intuit, de altfel, şi de către anticii care spuneau despre acela care poseda foarte bine ceva că "l-a supt împreună cu laptele mamei". Începând cu momentul în care apa Botezului a atins fruntea pruncului, Cristos a plantat în acest suflet germenul vieţii supranaturale, iar rolul extraordinar al părinţilor, vocaţia lor cu adevărat preoţească este de a da, cu iubirea lor pedagogică, înflorire deplină acestei vieţi cristice aflate în stare potenţială. Această operă trebuie începută deja într-o perioadă în care nici şcoala şi nici Biserica nu se pot apropia încă de copil.

Se găsesc mii de ocazii pentru părinţi, mai ales pentru mama, ca să înalţe sufletul copilului, în evoluţie, spre Tatăl ceresc. Acea emoţie, acea voce graţioasă cu care mama îi vorbeşte copilului ei de trei-patru ani despre Dumnezeu, despre Isus, despre Fecioară şi despre adevărurile fundamentale ale religiei, au un efect ce nu se şterge o viaţă întreagă. Nu există un pedagog atât de destoinic, un preot atât de zelos care să ştie să înveţe aceste adevăruri cu atâta căldură şi eficienţă ca părinţii înşişi.

Fericit este copilul care primeşte această educaţie de la părinţi, nu numai hainele frumoase, hrana şi cadourile!

Fericit este copilul care creşte într-un cadru familial, a cărui atmosferă i-a insuflat aerul dătător de viaţă al religiozităţii profunde!

Fericit este omul care, sub multitudinea de lovituri ale sorţii, găseşte acel punct solid de sprijin oferit de către religiozitatea de neclintit, a cărei temelie a pus-o grija înţeleaptă a părinţilor, îndeosebi a mamei, în solul sensibil al anilor copilăriei!

C) De mai multe ori am pomenit deja de rolul special al mamei. Chiar dacă este valabil în egală măsură pentru ambii părinţi ceea ce am spus până acum despre obligaţia educaţională a părinţilor, experienţa ne arată că mama este totuşi aceea care poate obţine rezultatul educaţional cel mai eficient. Ca atare mama este educatoare primară, cea mai valoroasă a fiecărui copil.

Lui Adams, faimosul preşedinte de odinioară al Statelor Unite, cineva i-a spus odată: "Eu ştiu cum aţi ajuns dumneavoastră un om atât de amabil". "Ce anume ştiţi?" - a întrebat preşedintele. "Am citit câteva dintre scrisorile pe care mama dumneavoastră vi le-a scris" - a răspuns bărbatul respectiv.

Câtă dreptate avea! Căci dacă, vorbind despre păcatele bărbaţilor, se obişnuieşte să se spună: "Cerchez la femme" (Uită-te la femeie), atunci când se vorbeşte despre virtuţile oamenilor putem spune şi mai mult: "Cherchez la mčre" (Uită-te la mama).

a) Scriptura Vechiului Testament vorbeşte prin pilde răsunătoare despre mamele ideale. Acum este suficient, cred, să amintesc doar una.

În jurul anului 166 înainte de naşterea lui Cristos, buzele acestei mame eroice au rostit nişte cuvinte care nu e voie să se piardă atât timp cât trăieşte om pe acest pământ. Şi nici nu se vor pierde, căci Sfânta Scriptură le-a eternizat.

Este vorba de eroica mamă a Macabeilor căreia tirania i-a executat şapte fii pentru vina de a fi respectat legea religioasă. Unul după altul au fost ucişi prin torturi din cele mai crude în prezenţa mamei lor. Ar fi putut scăpa toţi de la moarte dacă şi-ar fi trădat credinţa; nici unul însă nu a făcut-o. Iar când a venit rândul să fie torturat cel mai mic, admirabila mamă îşi încuraja fiul scăldat în sânge cu aceste cuvinte veşnic măreţe: "Te rog, copilul meu, priveşte cerul, priveşte pământul şi tot ce există în ele şi înţelege că toate acestea, precum şi neamul omenesc, Dumnezeu le-a creat din nimic. Nu te teme deci de acest călău, ci fii demn de fraţii tăi" (2Mac 7,28-29). După aceasta a murit şi fiul cel mai mic, a murit şi mama, dar nu şi-au trădat credinţa!

b) Iar dacă Vechiul Testament a putut produce aşa nişte mame ideale, cum poate arăta imaginea mamelor creştine înaintea cărora străluceşte ca model exemplul de mamă al Neprihănitei Maici a lui Dumnezeu?! Căci de când Fecioara Mamă îl poartă în braţele ei pe pruncul divin, de atunci fiecare mamă poartă pe frunte o coroană invizibilă. Coroană care sclipeşte mai frumos decât diamantul! Coroană care merită mai multă preţuire decât orice podoabă de pe pământ! Coroană care revarsă asupra chipului celei ce o poartă o frumuseţe extraordinară. Coroană care, de foarte multe ori, se aseamănă cu coroana de spini a Mântuitorului.

O, dacă fiecare mamă ar trăi conştientă această demnitate suprafirească! O, dacă fiecare femeie ar şti că, deşi bărbaţii le pot substitui în toate pe femei, există un rol vital în care nimeni, niciodată nu le poate înlocui: acesta este rolul de mamă ce-şi creşte copiii. Ca atare, nu ar fi de la sine înţeles ca femeile să tânjească, să se ambiţioneze tocmai pentru această carieră în care nimeni pe lume nu le poate substitui?

Din păcate, scăderea nivelului economic din zilele noastre le constrânge din ce în ce mai des şi pe femei să-şi lase liniştea sanctuarului familiei sale şi să apară pe tumultuoasa arenă a vieţii publice ca şi concurente, ca rivale ale bărbaţilor. Astăzi există nu numai femei funcţionare, ci şi deputate, avocate, doctoriţe, artiste plasticiene, profesoare, şoferiţe, poliţiste... la unele religii preotese, în armată femei soldat... În toate acestea însă bărbatul poate fi totuşi mai eficient decât femeia şi, ca atare, omenirea s-ar putea lipsi de acest aport al femeilor.

Există însă o vocaţie care este a femeilor în exclusivitate; există o carieră pe care, dacă femeile o abandonează, nu există nimeni pe lume care să le poată înlocui şi ca atare toată omenirea este sortită dispariţiei. Aceasta este vocaţia de mamă care-şi creşte copiii!

Iar eu nu cred că omul poate avea pe pământ o mai mare bucurie, nu cred că mama poate afla o satisfacţie mai mare pe acest pământ decât aceea când copilul ei matur îi spune ceea ce marele nostru Széchenyi a scris în albumul de amintiri al mamei sale: "Tu m-ai învăţat, tu m-ai sfătuit, tu ai plantat în inima mea binele în care trăiesc şi voi trăi, iar pustiul de bine pe care-l voi face pentru Dumnezeu, pentru stăpânul (regele) meu şi pentru patria mea este opera ta!"

* * *

Acum, când vreau să-mi termin predica în care a fost vorba de iubirea părintească ce se oferă total, care dăruieşte tot ce are, sănătate şi răbdare, cu o putere elementară reînvie în mine o experienţă de pe front pe care am trăit-o exact acum 20 de ani, experienţă ce nu poate fi uitată niciodată.

Era în primăvara anului 1915. Trupele noastre, după ruperea frontului de la Gorlice, au înaintat de-a lungul Galiciei eliberate atât de repede, încât spitalul de campanie în care eu îmi desfăşuram activitatea abia putea ţine pasul cu înaintarea. Într-una din zile ne-a fost adus un tânăr în vârstă de aproximativ 20 de ani, de naţionalitate polonă sau ruteană, împuşcat în cap. Glonţul îi trecuse prin cap, nu-l omorâse, dar tânărul era în stare de inconştienţă. Zile în şir a zăcut la noi în această stare, iar organismul său tânăr şi rezistent a luptat cu moartea. De multe ori m-am oprit lângă el aşteptând un moment de luciditate ca să-l pot spovedi. Nu şi-a revenit nici măcar pentru un minut. Buzele sale se mişcau mereu, zi şi noapte, în permanenţă, iar din fiinţa sa, în stare de inconştienţă, nu ieşeau decât aceste două cuvinte, fără întrerupere: tatyinkó, maminkó... tatyinkó, maminkó... Noapte şi zi, mereu, mereu aceste două cuvinte: tatyinkó, maminkó... tăticule, mămico! În cele din urmă a murit sărmanul băiat.

Atunci era înspăimântător să aud zile în şir aceste două cuvinte.

Acum însă...

Acum mă gândesc: Oare cine a putut fi tatăl, mama acestui sărman băiat? Ce minunată trebuie să le fi fost imaginea care plana şi în stare de inconştienţă în acel creier sfredelit de proiectil! Ce părinţi buni trebuie să fi fost aceia al căror fiu muribund, din numele lor, din aceste două nume: "Tatyinkó, maminkó", a sorbit alinare până şi-a dat duhul!

Ultimul meu gând de azi îl adresez unor astfel de părinţi, mamelor dragi, prin cuvintele poetului:

"Voi sunteţi binecuvântarea casei
Pe peretele văruit în alb.
Pâine frântă pe năframă,
Voi, apa de izvor în paharul brumat,
Blânda sobă ce duduie,
Veşmânt moale, parfumat,
Strălucitor de alb din dulap.
Voi sunteţi opaiţul cu ulei ce pâlpâie în nesomn
Şi se roagă, în timp ce ceilalţi dorm.
Voi, buchetul proaspăt şi parfumat
La picioarele crucii aşezat".
(Sik S., "Asszonyok")

Dumnezeu să le dea sănătate scumpelor şi bunelor mame! Amin.