Sa educam prin pilde si povestioare

A fost odata o oita neagra. Toate celelalte oi de la turma erau albe. Sau ele ziceau ca sunt albe, în realitate erau mai degraba de culoare gri. Acestei oite negre îi spuneau: "U! Esti o urâtica negricioasa!" Oita neagra se întrista. Se îndeparta de turma si se ascunse. O data chiar se ascunse într-un râu. Aici se spala, dar nu deveni alba ca celelalte. Doar raci din cauza apei reci. Apoi se duse la o alta turma, dar nici aici nu-i merse mai bine. "U! spusera celelalte oite, ati mai vazut o oita asa de mizerabila? Toate oile trebuie sa fie albe, curate".

Atunci biata oita se gândi ca poate Dumnezeu a încurcat culorile. Voia sa mearga la el si sa-l roage s-o faca alba ca celelalte.

Mai întâi veni la mica poarta a cerului. Paznicul, vazând-o asa de neagra, nu voia s-o lase înauntru. Dar ea se strecura si ajunse la poarta mijlocie. Paznicului i se facu mila de ea si o lasa sa intre. Dar paznicul de la poarta cea mare striga: "A, ce draguta esti! O oita neagra! Îmi placi nespus de mult!" O conduse la bunul Dumnezeu. Aici oita se înfricosa: "Poate ca Dumnezeu nu vrea sa vada oite negre". Si tremura de frica. Dar paznicul spuse bucuros: "Cât de minunat ai facut toate, cerescule Tata! Nu-i draguta aceasta oaie neagra? Sigur ca o îndragesti mult!"

Dumnezeu privi la micuta oaie neagra si spuse: "Da!" În rest nu spuse nimic. Oita era asa de fericita în acea clipa, cum n-a fost niciodata în viata ei. Ea se întoarse din nou la turma. "U! o huiduira celelalte oite. Urâta de ea a aparut din nou în mijlocul nostru!" Dar oita se gândea doar la faptul ca însusi Dumnezeu o facuse neagra si ca o îndragea si o gasea frumoasa. De aceea nu putea decât sa fie fericita. "Da, spuse ea, stiu ca sunt neagra". Mânca iarba si mereu era prietenoasa fata de celelalte oite. Si, în cele din urma, ele se obisnuira cu surioara lor negricioasa si o lasara în pace.