Chemaţi la sfinţenie
Culegere de predici în cinstea sfinţilor

SÂMBĂTA I DIN LUNĂ

Evr 5,7-9
Ps 115
In 19,25-27

Dintre mulţimea de sfinţi pe care pietatea creştină îi venerează, Sfânta Fecioară Maria ocupă locul cel mai important. Ea este cinstită de Biserică printr-un cult deosebit.

Încă din cele mai vechi timpuri, tradiţia creştină a dedicat ziua de sâmbătă într-un mod deosebit cinstirii Sfintei Fecioare Maria. Este o tradiţie veche atestată deja încă din secolul al VIII-lea. Acest lucru se datorează în special faptului că în sâmbăta în care Isus era în mormânt, în timp ce ucenicii cei mai apropiaţi ai lui Isus s-au clătinat în credinţă, singură Maria a rezistat, a rămas neclintită în credinţă. În acea zi tristă de sâmbătă am putea spune că Maria reprezenta întreaga Biserică.

Într-un chip special, Sfânta Fecioară este cinstită în fiecare primă sâmbătă din lună. Încă de la începutul fiecărei luni, cinstitorii Sfintei Fecioare se încredinţează Inimii Neprihănite a Mariei.

În una din apariţiile de la Fatima, Sfânta Fecioară a promis celor care o vor cinsti în prima sâmbătă din lună că-i va asista în ceasul morţii cu toate harurile trebuincioase pentru mântuirea sufletelor lor, iar în timpul vieţii le va fi călăuză şi ajutor.

Printre numeroasele titluri cu care este invocată, îl găsim şi pe acela de "Mamă". Într-adevăr, Sfânta Fecioară este nu numai mama Fiului lui Dumnezeu, dar şi mama noastră, mama fiecăruia dintre noi. Însă de ce o numim pe Maria mama noastră? Este ea într-adevăr mamă a lui Dumnezeu şi în acelaşi timp mamă a noastră?

Sfânta Fecioară este mama lui Dumnezeu pentru că a fost aleasă să-l aducă pe Fiul său oamenilor. Este mama noastră pentru că are misiunea de a ne duce la Dumnezeu, pe noi cei răscumpăraţi de Fiul său şi încredinţaţi grijii ei materne. Isus pe cruce ne oferă ca dar ceea ce avea mai scump, pe însăşi mama sa. Când Isus spune de pe cruce, la picioarele căreia se afla mama sa şi Ioan ucenicul pe care-l iubea cel mai mult, "Iată fiul tău, iată mama ta", Maria devine mama celor răscumpăraţi de sângele său.

Maria, după cum ne învaţă Conciliul al II-lea din Vatican, a fost asociată cu Cristos la lucrarea de mântuire a lumii; asociată pe tot parcursul istoriei mântuirii. Încă din Geneză, Maria era prevestită împreună cu Cristos, atunci când după căderea în păcat a primilor oameni ne este promis un Răscumpărător: "Duşmănie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei: aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul"(Gen 3,15). Maria este mereu alături de Cristos de la Betleem la nunta din Cana, de la Cana la Calvar, de pe Calvar pe muntele Măslinilor în ziua Înălţării.

O dată înălţată la cer, Maria nu renunţă la rolul ei de co-răscumpărătoare, ci mijloceşte alături de Cristos la Dumnezeu, implorând toate harurile necesare pentru ca fiii ei să ajungă alături de ea în cer. Maria ia parte la patima Fiului său şi astfel ea îi naşte în durere pe cei aleşi, pe care Cristos îi mântuieşte şi cărora El le-a dat-o de mamă.

Un episcop oriental din secolul al IX-lea, Gheorghe din Nicomedia parafrazează astfel cuvintele lui Isus spuse mamei sale, atunci când aceasta se afla la picioarele crucii:"Tu mamă ai lângă tine pe prietenul meu care şi-a odihnit capul pe pieptul meu. Prin el ţi-i încredinţez ţie pe toţi ucenicii mei. Fii pentru ei tot ceea ce în mod natural sunt mamele pentru fiii lor, iar ei vor fi pentru tine nişte copii supuşi. Ei îţi vor da respectul cuvenit mamei lui Dumnezeu şi aşa cum eu am ajuns la ei prin tine, tot aşa ei prin tine să ajungă la mine". Dar astăzi, care este durerea Mariei? Cum îşi arată Maria iubirea ei de mamă faţă de această lume în care trăim? Cum încearcă Maria, Mama noastră să întoarcă pe fiii rătăciţi de pe drumul pierzării? Dacă există pe lume ceva mai preţios decât perlele şi pietrele preţioase, acestea sunt lacrimile unei mame. Sunt multe lucruri pe care noi le învăţăm în viaţă şi pe care apoi le uităm. Dar există un lucru pe care nu-l uităm până la adânci bătrâneţi: chipul mamei cu lacrimi pe obraji. şi cred că nu există un lucru care să ne întristeze mai mult în viaţă, decât gândul că am făcut-o pe mama să plângă. În lacrimile mamei apare toată iubirea şi suferinţa sa pentru copiii ei. Când o mamă nu mai poate face nimic pentru copiii ei, tace şi plânge. S-ar părea că lacrimile sunt semnul slăbiciunii, al neputinţei. De fapt, nu-i aşa; nu există pe lume o forţă mai mare decât lacrimile unei mame. Oare nu vedem copiii la care mama zadarnic strigă, îi ceartă, îi pedepseşte, dar care se cuminţesc pe loc când mama începe să plângă?

La fel se întâmplă cu aceia care este mama tuturor oamenilor, cu Preasfânta Fecioară Maria. Inima ei de mamă este îndurerată şi acum din cauza fiilor ei. Ea a plâns la picioarele crucii, însă ea continuă să plângă pentru copiii ei care sunt pe calea pierzării.

În ultimul timp, Sfânta Fecioară a apărut în numeroase locuri şi toate aceste apariţii ne îndeamnă la pocăinţă, la convertire. Dar cu toate acestea se pare că efortul ei a rămas fără răspuns din partea multora. Atunci Maria recurge la argumentul cel mai convingător: lacrimile. În ultimii ani multe statui şi icoane ale Sfintei Fecioare au început să lăcrimeze. Dar se pare că nici lacrimile nu au mişcat inimile multora dintre fiii ei, de aceea, în ultimul timp, Maria plânge cu lacrimi de sânge. Lacrimi, care pentru mulţi dintre creştini şi chiar poate pentru mulţi dintre noi, cei prezenţi la această celebrare, sunt doar un subiect de discuţie sau un simplu fenomen care stârneşte curiozitate.

Să ne examinăm conştiinţa şi să ne întrebăm cum răspundem noi la iubirea Mariei care plânge pentru noi. Ne-am gândit noi vreodată că poate una sau mai multe dintre aceste lacrimi ale Mariei sunt rodul necredinţei sau al vieţii noastre care nu este conformă cu evanghelia? Să fim conştienţi că mama noastră cerească nu va înceta să plângă atâta timp cât inima noastră este departe de Dumnezeu. Dar care este motivul pentru care Sfânta Fecioară plânge? Motivul a fost destăinuit de Sfânta Fecioară unei călugăriţe Agneza din Japonia, o călugăriţă complet surdă, şi căreia Sfânta Fecioară i-a redat auzul în mod miraculos. Mesajul interior l-a primit după ce pe 4 ianuarie 1975, într-o zi de sâmbătă în care statuia sfintei Fecioare Maria aflată în capela mănăstirii a vărsat lacrimi de trei ori în aceeaşi zi. Maria, spune ea, plânge văzând atâţia copii ai ei care se îndreaptă spre osânda veşnică din cauza imoralităţii, dispreţului faţă de legile lui Dumnezeu, nerespectării duminicii, din cauza profanării vieţii de căsătorie, din cauza masacrării atâtor copii înainte de a se naşte.

Însă ce primeşte Sfânta Fecioară în schimbul atâtor lacrimi? Trebuie văzut că deşi Maria încearcă toate posibilităţile pentru a ne aduce la calea cea bună, totuşi ea este după cum spune şi episcopul american Fulton Sheen: "Unica mamă care este insultată şi înjurată. Nimeni nu a spus vreodată un cuvânt insultător la adresa mamei lui Mahomed sau a lui Stalin, nimeni nu a rostit vreun cuvânt de dispreţ la adresa mamei lui Iuda trădătorul". Deşi sunt atâţia care nu o cinstec pe Sfânta Fecioară, totuşi sunt mulţi aceia care se consfinţesc inimii sale de mamă, inimii sale neprihănite, cinstind-o printr-un cult deosebit.

Iată un gând cu care să rămânem astăzi, în prima sâmbătă lunii: lacrimile Mariei sunt dovada supremă a iubirii sale faţă de noi. Nouă nu ne rămâne decât să urmăm chemarea acestor lacrimi la pocăinţă, la convertire, însă şi îndemnul de a-i aduce şi pe alţii la Dumnezeu, căci orice suflet care se va întoarce la el va fi o lacrimă ştearsă de pe obrazul mamei noastre cereşti.

Închei această reflecţie cu următoarele cuvinte ce aparţin poetului francez Paul Claudel: "Mamă a lui Isus Cristos, nu vin să mă rog. Nu am nimic să-ţi ofer, nimic să-ţi cer. Vin mamă, doar să te privesc. Să te privesc şi să plâng de bucurie la gândul că sunt fiul tău".

Cristian GALAŢANU

© Editura Sapientia