Chemaţi la sfinţenie
Culegere de predici în cinstea sfinţilor

SFÂNTUL AUGUSTIN
28 august

1In 4,7-16
Ps 18
Mt 23,8-12

Există vieţi ale sfinţilor presărate cu fapte extraordinare, minuni la tot pasul, viziuni, posturi şi înfrânări nemaipomenite. De aici mulţi cred că sfânt este doar acela care face minuni sau se bucură de alte fenomene extraordinare. Fără îndoială, au existat şi există sfinţi care au primit de la Dumnezeu astfel de daruri pentru edificarea Bisericii, dar sfinţenia nu constă numai în ele. În orice caz, viaţa sfântului Augustin nu ne lasă să întreţinem o astfel de iluzie deoarece el a fost un om ca şi noi, supus slăbiciunilor şi greşelilor omeneşti pe care nu le-a ascuns, dar le-a făcut cunoscute. A realizat idealul uman, însă măreţia lui nu înspăimântă. Omul lui Dumnezeu, cum îl numeau contemporanii săi, ne atrage ca un frate, ca un prieten şi ne îndemnă la convertire, la desăvârşirea iubirii şi la trăirea credinţei fundamentată pe umilinţă.

Sfântul Augustin s-a născut în ziua de 13 octombrie 354 la Tagaste, astăzi oraşul Souk-Ahras din Algeria. Tatăl său, Patriciu era păgân şi s-a botezat cu puţin timp înainte de moarte, iar mama, Monica era o creştină plină de pietate şi devotament, model al mamelor creştine, care s-a străduit foarte mult pentru convertirea soţului şi a fiului.

Înzestrat cu multe daruri şi talente, Augustin face studii strălucite la Hippona şi Cartagina, unde acumulează o cultură solidă şi devine retor, dar urmează în acelaşi timp toate chemările neîngrădite ale tinereţii. Îi plăceau mult distracţiile, iar dintr-o legătură nepermisă cu o femeie i se naşte un fiu pe care îl numeşte Adeodat. Cu timpul, va simţi adânc contradicţiile sufletului său care este înzestrat de adevăar, dar se lasă atras de grşeală urmând diferite filozofii şi erezii ale vremii. Va fi ca o barcă fără cârmă în bătaia vânturilor şi a valurilor. Ceea ce l-a ajutat în găsirea direcţiei bune, îndreptându-se spre ape liniştite, au fost nu numai rugăciunile şi lacrimile mamei, dar au fost şi predicile sfântului Ambroziu ascultate cu foarte mare interes de Augustin, atunci când se afla la Milano în calitate de profesor de retorică. Îndoielile şi dificultăţile de ordin filozofic începeau să se destrame, dr patimile încă îl dominau.

Într-o zi, pe când reflecta împreună cu prietenul său Alipiu asupra vieţii lor decăzute şi rătăcitoare, primeşte vizita unui ofiţer roman. Acesta le vorbeşte despre felul de trăire al călugărilor şi despre cazul a doi camarazi care, citind viaţa sfântului Anton Pustnicul au rămas atât de entuziasmaţi încât au lăsat toate cele pământeşti, considerate ca zadarnice, şi s-au consacrat lui Dumnezeu. După plecarea ofiţerului roman, Augustin îşi întreabă prietenul: "Ce facem noi? Ce neînvăţaţi ne răpesc cerul, iar noi, cu toată ştiinţa noastră ne scufundăm în iad?" Tulburat, merge în grădina casei, se aruncă la pământ şi plânge, striând către Dumnezeu. Deodată aude un glas de copil din vecini care care cântă un cântec al cărui refren repetă cuvintele: Tolle, lege! Tolle, lege! - "Ia, citeşte! Ia, citeşte"! Nu-şi aminteşte să fi auzit vreodată copiii cântând aşa ceva, dar nu stă pe gânduri, merge în grabă în casă, deschide Biblia la întâmplare, pe care de puţin timp începuse să o studieze şi începe să citească: "Să nu trăiţi în beţii şi chefuri, nici în desfrâu, ori în ceartă şi invidie, ci îmbrăcaţi-vă cu Domnul nostru Isus Cristos" (Rom 13,13-14). Îşi va da seama de valoarea virtuţii şi de faptul că nu-i nevoie să înţelegi pentru a crede, ci să crezi pentru a înţelege.

Convertirea sfântului Augustin nu a fost una miraculoasă, ca a sfântului Paul, dar a fost pregătită temeinic. De cine? De harul divin căruia i s-a supus pe deplin. Astăzi, prin pilda sfântului Augustin, doctor al harului, suntem invitaţi fiecare dintre noi la convertire colaborând cu harul deoarece în aceasta constă sfinţenia: indiferent de calităţile ce le ai, să te supui cu totul lucrării harului, să împlineşti ceea ce vrea Dumnezeu de la tine.

În noaptea de Paşti a anului 387, după o pregătire catecumenală, împreună cu Adeodat şi Alypiu, Augustin primeşte botezul de la sfântul Ambroziu, episcopul Milanului. Devenit creştin viaţa i se schimbă total căci pata păcatului şi grija pentru viaţa trecută au fost spălate de apa sfântă. Renunţă la postul de profesor de retorică şi hotărăşte întoarcerea la Tagaste. Între timp, mama, care-l însoţea, moare la Ostia, lângă Roma, apoi după un an Adeodat, fapt care îi mări mai mult neîncrederea în lucrurile trecătoare ale vieţii pământeşti. Vinde tot ce are şi împarte săracilor după care se consacră lui Dumnezeu înfiinţând o comunitate religioasă a cărei regulă de viaţă este şi azi trăită în congregaţiile de preoţi. Datorită vieţii de sfinţenie cât şi a cunoştinţelor sale literare, filozofice şi teologice ajunge renumit. Bătrânul episcop Valeriu al Hipponei vede în Augustin darul Providenţei şi-l hirotoneşte preot în 391, iar după patru ani îl consacră episcop auxiliar. După moartea episcopului Valeriu îi urmează Augustin care va fi 34 ani, până la moarte, păstor şi model de viaţă creştină al comunităţii din Hippona.

Ceea ce domină viaţa sfântului Augustin este iubirea. Nimeni nu trăieşte fără a iubi, iar privilegiul acestei iubiri u vine decât de la Cel care ne-a iubit mai întâi şi care ni s-a dăruit, Cristos - iubirea Tatălui. Cum putem rămâne în iubire? Renunţând la egoism şi orgoliu şi iubindu-ne unii pe alţii după cum ne îndeamnă liturgia cuvântului propusă astăzi. Iubindu-ne semenul vom iubi iubirea însăşi iar Dumnezeu va rămâne în noi prin harul său şi noi în el.

Doctor al iubirii, Augustin izbucneşte în expresii de dragoste fierbinte faţă de Dumnezeu care au impresionat şi impresionează: "Târziu te-am iubit, frumuseţe atât de veche şi atât de nouă! Târziu te-am iubit! Şi iată, tu erai cu mine, dar eu nu eram cu tine". De ce nu încercăm să-l iubim? Credem că este târziu? Nu! Nu este târziu de a-l iubi pe Dumnezeu când este încă posibil de a o face. Regretele lui Augustin şi ale noastre se pierd atunci când putem rosti împreună: "O, Doamne, te iubesc nu cu o conştiinţă plină de îndoială, ci cu una sigură. Ai lovit inima mea cu al Tău cuvânt şi Te-am iubit". Creştinului care iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu, Augustin îi dă această scurtă poruncă: "Iubeşte şi fă ce vrei". Într-adevăr, cine îl iubeşte pe Dumnezeu cum se cuvine găseşte libertatea copiilor lui Dumnezeu şi nu face decât ceea ce este plăcut Domnului, adică voinţa sa.

Fidelitatea faţă de iubire este asigurată de o credinţă de neclintit pe care sfântul Augustin a trăit-o intens şi a apărat-o în faţa duşmanilor ei, spălând şi vindecând răul din suflete prin numeroase predici şi scrieri. Iată ce ne îndemnă Augustin într-una din predicile sale: "Să credem aşadar în Dumnezeu, fraţilor! Aceasta este prima poruncă, este începutul religiei şi al vieţii noastre; să ne stabilim bine inima în credinţă şi după ce am stabilit-o să ne purtăm bine".

Cu cât vrem să construim mai înalt şi mai impunător un edificiu, cu atât mai adâncă trebuie să-i fie fundaţia. Sufletul augustinian a fost un astfel de edificiu, un edificiu al iubirii şi al credinţei, care a avut drept fundaţie umilinţa. El nu a voit decât să fie ecoul singurului Învăţător - Cristos, cel blând şi smerit cu inima. Numindu-se pe sine servus servorum Domini - slujitorul slujitorilor Domnului, a trăit profund îndemnul evanghelic de astăzi: "Cel mai mare dintre voi să fie servitorul vostru" (Mt 23,11). Umilinţa de care a dat dovadă nu a fost automutilare, înăbuşire a aspiraţiilor spre lucruri sublime, dar a însemnat aripi prin care s-a înălţat spre Dumnezeu şi forţă în exercitarea slujirii sale. A fi umil nu înseamnă a fi nimic, a fi nulitate. Augustin nu a fost o nulitate. Noi nu suntem nulitate dacă suntem umili. Umilinţa este singura explicaţie a realizărilor extraordinare deoarece "cine se va umili va fi înălţat" (Mt 23,12b).

După împlinirea desăvârşită a voinţei lui Dumnezeu, ziua de 28 august 430 reprezintă naşterea la cer a sfântului Augustin. Istoria era tulbure. Năvălirilor barbare cade şi Hippona. Dumnezeu i-a cruţat ochii de vederea oraşului distrus care nu s-a mai ridicat niciodată, însă memoria şi opera marelui învăţător al Bisericii au rămas. Chiar şi cotropitorii, care erau eretici, i-au cruţat biblioteca cu scrierile sale şi i-au respectat mormântul deoarece, imediat după moarte, creştinii i-au adus cult şi Biserica l-a trecut în calendarul sfinţilor din Cartagina.

Unindu-ne glasul inimii şi al minţii cu toţi creştinii care apelează la medierea sfântului Augustin, să-l rugăm: obţine-mi, părinte, harul de a mă feri de păcat şi condu-mă la izvorul adevărului, la Mântuitorul meu, Isus Cristos, pentru a fi cât mai unit cu el şi cu fraţii mei prin credinţă şi iubire.

Fănică ŞIPOŞ

© Editura Sapientia