Chemaţi la sfinţenie
Culegere de predici în cinstea sfinţilor

SFÂNTUL IOSIF MUNCITORUL
1 mai

Gen 1,26-2,3
Ps 30 Mt 13,54-58

În spatele altarului mare al celebrului şi modernului sanctuar din Montreal din Canada se găsesc diverse capele, toate închinate sfântului Iosif, dar fiecare cu titlu diferit. Între multiplele capele se găseşte una în care sfântul Iosif este cinstit cu titlul cu care-l cinsteşte astăzi sfânta Biserică: model şi protector al muncitorilor. Pe bună dreptate am putea să ne întrebăm: datorită cărui fapt sfântul Iosif a fost declarat protector al celor ce muncesc şi în ce constă acest lucru, dacă despre el nu ştim mai nimic? Alte titluri cu care este invocat, cum ar fi protectorul copilăriei, al celor căsătoriţi, al familiei, al fecioarelor sau al celor ce mor sunt uşor de înţeles, dar ca protector şi model al muncitorilor unora le vine mai greu să accepte. Ce a făcut el în mod deosebit sau cu ce s-a remarcat în această privinţă pentru a merita acest titlu?

A vorbi despre sfântul Iosif, trebuie spus de la început, e ca şi cum te-ai apuca de lucru fără a avea materie primă. Ce ştim noi despre sfântul Iosif în afară de numele său şi de câteva întâmplări din perioada copilăriei lui Isus? Evangheliile nu-i menţionează nici măcar un singur cuvânt. De aceea, limbajul său este tăcerea, este ascultarea glasului îngeresc care-i vorbeşte în somn, o ascultare imediată şi generoasă. Mai mult, limbajul său este munca sa manuală exprimată în formele cele mai modeste şi mai obositoare. Altceva nu mai ştim nimic. Din acest punct de vedere, am putea caracteriza viaţa lui Iosif ca pe cea a unei fiinţe obscure, aceea a unui simplu meşteşugar lipsit de orice măreţie personală.

Din cele ce ne relatează Evangheliile, ştim că sfântul Iosif ducea o viaţă extrem de simplă, ca dulgher într-un atelier din Nazaret. Este bine de spus că această meserie era una din cele mai dispreţuite din Orientul antic. Anterior deschiderii atelierului sfântului Iosif, Cicero afirma că au o josnică ocupaţie toţi meseriaşii, deoarece nu se poate găsi nimic bun şi frumos într-un atelier. Mai dur pare a fi Aristotel atunci când se întreabă într-una din cărţile sale, dacă pot fi consideraţi cetăţeni şi meşteşugarii ce lucrează manual. Se pare că însăşi lumea iudaică avea aceeaşi concepţie negativă despre această muncă. Mărturie în acest sens ne sunt cuvintele concitadinilor lui Isus cu privire la originea sa din evanghelia de astăzi, care trădează acest dispreţ: "Nu este acesta Fiul tâmplarului?". Însuşi Isus, deşi fiu de dulgher, în parabolele sale nu face nici cea mai mică referinţă la această profesie.

În ciuda muncii sale umilitoare şi dispreţuite, acest tâmplar, om simplu dar drept, după cum ne spun evangheliştii, a avut o demnitate unică. Demnitatea sa constă în faptul că lui i-a revenit un rol deosebit în realizarea planurilor providenţei şi anume de a fi tatăl purtător de grijă al Mântuitorului nostru şi soţ al Preasfintei Fecioare Maria, misiune de care s-a achitat cu atâta responsabilitate şi conştiinciozitate încât Biserica l-a ales mai întâi ca patron al ei şi apoi ca model şi protector al muncitorilor. Este de neimaginat cum chipul unui bătrân, cu păr argintiu, aplecat asupra instrumentelor sale, cum ni-l prezintă iconografia creştină, străbate veacurile şi ni se prezintă ca un model de viaţă pentru noi toţi. Datorită cărui fapt a fost propus ca model de viaţă pentru noi? Datorită grijii şi iubirii care a manifestat-o faţă de Isus şi Maria. Expresia cea mai elocventă şi exprimarea zilnică a acestei iubiri este munca. Ce este căutarea unui loc pentru Fecioara Maria care trebuia să nască pe Cristos, ce este fuga în Egipt pentru salvarea vieţii copilului, ce este munca ascunsă în atelierul său, dacă nu tot atâtea eforturi şi dovezi efective de iubire faţă de aceste persoane?

Textul evanghelic propus pentru această zi, în ciuda aspectului polemic cu privire la originea lui Isus, precizează indirect tipul de muncă prin care sfântul Iosif se străduia să asigure cele necesare familiei sale: cea de tâmplar. Acest cuvânt acoperă întregul arc al vieţii sfântului Iosif, dar şi anii de viaţă ascunsă a lui Isus, despre care vorbeşte evanghelistul Luca după episodul petrecut la templu: "S-a întors la Nazaret şi era supus lor"(Lc 2,51). Această supunere nu trebuie înţeleasă numai în sensul unei simple ascultări faţă de părinţi, dar înseamnă şi că Isus a participat la munca Sfântului Iosif. De fapt, a-l sărbători pe sfântul Iosif în rolul său de dulgher, înseamnă a aminti în ce mediu a voit Isus să se nască, să primească educaţia umană şi să trăiască timp de treizeci de ani. El a împărtăşit cu adevărat condiţia de muncitor a sfântului Iosif, după ce a primit atât de mult de la acest meşter care a jucat pe lângă el rolul de tată. Cel care era numit cu dispreţ fiul tâmplarului a învăţat meseria de la tatăl său purtător de grijă. Dacă în ordinea mântuirii şi a sfinţeniei, familia din Nazaret este model pentru familiile creştine şi nu numai, în mod analog este şi munca lui Isus alături de sfântul Iosif. Graţie atelierului său de lucru unde îşi exercita meseria sa împreună cu Isus, sfântul Iosif a apropiat munca umană de misterul răscumpărării. Ea a fost primită în misterul Întrupării împreună cu omenitatea Fiului lui Dumnezeu, dar a fost şi "răscumpărată". Însă în ce constă "răscumpărarea" muncii?

Adevăratul sens al muncii şi al identităţii muncitorului îl găsim deja exprimat în primele pagini ale Sfintei Scripturi. Aici Dumnezeu însuşi este reprezentat ca un muncitor care lucrează şase zile şi în a şaptea se odihneşte. După ce l-a plăsmuit pe om, l-a aşezat în grădina Edenului ca să o cultive şi să o păzească, dându-i o poruncă care este punctul de plecare al oricărei activităţi umane. În îndeplinirea acestei porunci, omul nu face altceva decât să continue opera începută de dânsul. Din acestă perspectivă, munca este colaborare la planul divin. Ea reprezintă o datorie sădită de Dumnezeu în om, înainte de păcat. Textul primei lecturi mai subliniază un aspect la fel de important ca şi cel anterior: dacă Dumnezeu se bucură de creaţia sa, la fel omul trebuie să-şi afle bucuria şi plăcerea în a munci, a da viaţă, a crea. Experienţa cotidiană ne demonstrează exact contrariul. Munca omului este însoţită de durere, suferinţă, trudă, monotonie, într-un cuvânt, de neplăcere. Cauza o ştim cu toţii. Căderea omului în păcat a apăsat asupra muncii supunând-o durerii şi oboselii, dramei dezechilibrelor sociale, riscului de a fi considerată o simplă marfă de schimb. Acest lucru nu i-a micşorat şi nici nu i-a redus valoarea. Mai mult, Isus trăind ca un muncitor, cum de fapt a fost caracterizat, răscumpărând pe om, a răscumpărat şi munca acestuia, şi i-a dat un titlu de glorie încorporând-o în acelaşi plan mântuitor al lui Dumnezeu. Sfântul Iosif, prin munca sa pusă în întregime în slujba planului lui Dumnezeu, poate să ne fie un veritabil exemplu.

Timpul pe care îl trăim astăzi este considerat un timp supus secularizării, desacralizării. Acestui vast şi complex proces critic, care a cuprins toate sferele vieţii, nu i-a scăpat nici munca umană. Aspecte noi caracterizează astăzi munca omului: mecanizarea, tehnologizarea şi robotizarea. Fenomenul tehnologizării este însă ambivalent: poate duce la o mai mare libertate şi din contră la noi forme de sclavie. Realitatea şomajului este omniprezentă. Mai mult, s-a schimbat însăşi concepţia despre muncă şi se pune în termeni noi raportul dintre timpul de lucru şi cel liber. Timpul în care nu se munceşte este considerat ca timpul vieţii adevărate în opoziţie cu timpul de muncă considerat şi trăit ca o constrângere.

În faţa noilor modele, în virtutea cărora munca devine o valoare absolută sau din contra primeşte o conotaţie de negare a libertăţii, deci a omului, trebuie să luptăm pentru recrearea unui umanism al muncii. Toţi oamenii, dar în special noi creştinii, suntem chemaţi să redescoperim sensul muncii ca slujire a persoanei şi nu a lucrurilor. E vorba despre a privi munca cu ochii credinţei. Fericirea sau nefericirea omului în viaţă depinde de felul cum gândeşte şi priveşte munca.

Trei oameni lucrau într-o zi la o construcţie. "- Ce faceţi aici? - îi întrebă un trecător. - Nu vezi? - răspunse unul cătrănit, încovoiat şi transpirat sub greutatea unei pietre pe care o purta pe spate. - Transpir şi mă chinui cu munca asta blestemată! - Muncesc, spuse al doilea, ca să câştig pâinea pentru mine şi pentru familia mea. Al treilea, privind la munca făcută, deşi obosit şi transpirat, zâmbi satisfăcut. - Iată, zise, construim o catedrală frumoasă".

Aceeaşi muncă, dar ce deosebire în viaţa acestor oameni! Pentru cei fără credinţă munca este un jug insuportabil pe care încearcă pe cât posibil să-l scuture. Alţii muncesc pentru familie, pentru copii; e bine, dar nu acesta este scopul principal al muncii, căci adesea părinţii bătrâni sunt părăsiţi, trimişi la azil de proprii copii pentru care au trudit o viaţă întreagă. În schimb, mulţumiţi şi resemnaţi sunt cei care muncesc în spirit de credinţă, adică făcând din fiecare activitate un act pus în slujba lui Dumnezeu şi a fraţilor, şi o cheie pentru a deschide cerul.

Sfântul Iosif a făcut din munca sa un act de iubire şi slujire a lui Isus şi a Mariei, colaborând şi contribuind, prin munca sa, la realizarea planului lui Dumnezeu. Urmând exemplul sfântului Iosif, să orientăm spre Dumnezeu orice efort al nostru şi el ne va da mângâiere şi bucurie, chiar şi atunci când suntem osteniţi. Sfântului Iosif să-i cerem să mijlocească pentru noi şi să ne dea puterea ca împlinind cu răbdare şi bucurie datoriile stării noastre, să putem lua parte, împreună cu el, la bucuria slujitorului credincios.

Robert GAŞPAL

© Editura Sapientia