Predici la Liturghia transmisă la Radio Iaşi

Anul A
Duminica a 2-a a Paştelui
Fap 2,42-47; Ps 117; 1Pt 1,3-9; In 20,19-31

Iubiţi credincioşi, stimaţi radioascultători,

Harurile Paştelui sunt foarte mari şi nenumărate. De aceea în timpul pascal până la Rusalii, Biserica ne dă posibilitatea de a le primi, de a le trăi, de a medita şi mai ales de a deveni "slujitori ai învierii" prin trăirea sacramentală şi liturgică cu Isus cel înviat. O perioadă, duminica a doua a Paştelui era numită "duminica albă" căci cei botezaţi se bucurau de înviere în haine albe - hainele inocenţei. Pentru că în această duminică este prezentată intervenţia lui Isus care-l ajută pe apostolul Toma să treacă de la necredinţă la credinţă, mai este numită şi "duminica Tomei". Marele papă Ioan Paul al II-lea care astăzi este beatificat, din anul 2000 i-a dat titlul de "Duminica Divinei Îndurări" căci darul păcii, darul Duhului Sfânt, darul reînnoirii credinţei, ce ne sunt oferite prin învierea lui Isus, toate vorbesc de un Dumnezeu al milostivirii. Să ne recunoaştem păcatele, să cerem a fi învredniciţi pentru a participa în mod intens la celebrarea dumnezeiască.

Stimaţi radioascultători, iubiţi credincioşi,

O legendă iudaică veche, scrisă în cartea apocrifă Viaţa lui Adam şi a Evei, povesteşte că Adam, în timpul ultimei sale boli, i-ar fi trimis pe fiul său Set împreună cu Eva în regiunea Edenului pentru ca să ia uleiul milostivirii, pentru a fi uns cu acesta şi astfel să fie vindecat. După ce s-a rugat şi au plâns cei doi au pornit în căutarea pomului vieţii. Pe cale, le apăru arhanghelul Mihail care le-a spus că nu au nici o posibilitate să obţină ulei din pomul milostivirii şi, prin urmare, Adam trebuie să moară. Dar, aici apare un cuvânt de consolare. Arhanghelul le-a spus că după vreo 5.000-6.000 de ani ar trebui să vină binevoitorul Cristos rege, Fiul lui Dumnezeu, şi-i va unge cu uleiul milostivirii pe toţi cei care au crezut în el. Promisiunea era: "Uleiul milostivirii veşnice va fi dat celor care se renasc din apă şi din Duhul Sfânt. Atunci Fiul lui Dumnezeu bogat în iubire, Cristos, va coborî în adâncurile pământului şi-i va conduce la Tatăl său în paradis, lângă pomul milostivirii". În această legendă se scoate în evidenţă întregul chin al omului în faţa dobândirii prin păcat a unui destin plin de boli, dureri şi moarte. Este evident că omul opune rezistenţă în faţa morţii: trebuie să fie undeva - şi-au repetat gândindu-se oamenii - o iarbă, un medicament contra morţii. Mai devreme sau mai târziu ar trebui să se găsească medicamentul care vindecă nu numai această sau acea boală, dar să învingă adevărata fatalitate, însăşi mortea. Ar trebui, în final, să existe medicina imortalităţii. Chiar şi astăzi oamenii sunt în căutarea unei astfel de substanţe curative. Însăşi medicina actuală, deşi cu pretenţii mai prudente, caută, dacă nu chiar desfiinţarea morţii, cel puţin să elimine cel mai mare număr posibil din cauzele morţii, să o amâne mereu mai mult; să procure o viaţă mereu mai bună şi mai lungă.

Dar să reflectăm: cum ar fi cu adevărat, dacă s-ar reuşi, nu să se excludă moartea, dar s-ar reuşi, să o amâne, să se ajungă la o vârstă de câteva sute de ani? Ar fi aceasta un lucru bun? Omenirea ar îmbătrâni într-o măsură exagerată, pentru tineret nu ar mai fi loc. Se va stinge capacitatea înnoirii şi o viaţă interminabilă nu ar fi un paradis, cât mai ales o condamnare.

Ca viaţa prelungită să fie fericită transformarea ar trebui să fie din interior. Ar trebui să se creeze în noi o viaţă nouă, cu adevărat capabilă de eternitate. Ceea ce este nou şi emoţionant în mesajul creştin, al evangheliei lui Isus Cristos şi nu este doar aceasta, este ce ni s-a transmis: da, există un leac contra morţi, există un medicament al imortalităţii. A fost găsit. Este accesibil. Prin Botez această medicină ne-a fost dăruită. O viaţă nouă a început în noi, o viaţă nouă care se maturizează prin credinţă şi nu va fi ştearsă de moarte, de îmbătrânirea trupului. Este necesar să se trăiască în lumină şi în har.

Însă, poate mulţi vor răspunde: mesajul, desigur, îl pricep, însă îmi lipseşte credinţa. Chiar şi cel care vrea să creadă va întreba: Dar este cu adevărat aşa? Cum să ne imaginăm asta? Cum se desfăşoară această transformare a vieţii vechi, în aşa fel ca să se formeze în om viaţa nouă care nu cunoaşte moartea?

Da, există nu o iarba medicinală contra morţii există medicul nemuririi. Cristos este pomul vieţii devenit din nou accesibil. De aceea cântăm în aceste zile ale Învierii, din toată inima, Aleluia!, cântecul bucuriei care nu are nevoie de cuvinte.

Aşadar, prima invitaţie a acestei duminici este ca trăind Paştele să căutăm harurile iubirii milostive ale lui Dumnezeu. Grandiosul papă Ioan Paul al II-lea afirma că nu ne rămâne decât să ne abandonăm harului şi să avem umilinţa de a ne încredinţa milostivirii lui Dumnezeu, care în Isus, de pe cruce, a spus: "Tată iartă-i că nu ştiu ce fac". Este o soluţie pentru a scăpa de nefericirea profundă pe care poate nici nu îndrăznim să o mărturisim; de a ne simţi cu "aripi", dar a ne da seama că sunt legate de păcat. Harul ne dă şansa ca noi, păcătoşii, deşi suntem slabi, să-l căutăm pe Cristos ca să auzim şi noi ce i-a spus tâlharului cel bun: "Astăzi vei fi cu mine în Paradis".

Isus care nu i-a cerut cont lui Petru că l-a tăgăduit de trei ori, care nu i-a certat pe cei care l-au părăsit în momentul crucii, care l-a ajutat pe Toma să treacă de la declaraţia "dacă nu voi vedea... nu voi crede" la exclamaţia "Domnul meu şi Dumnezeul meu!", ne aminteşte că este capabil să iubească pe cei slabi şi păcătoşi şi să-i ajute pe cei care-l cheamă în ajutor. Încurajaţi de Isus, să declarăm şi noi: "Domnul meu şi Dumnezeul meu!"

Iar această declaraţie să o transformăm în viaţă, aşa cum ne învaţă un alt papă admirabil, Paul al VI-lea, de pioasă amintire, care explică faptul că dacă recunoaştem milostivirea lui Dumnezeu avem şansa de a fi mai buni: Fraţilor, "trăim în condiţii mai bune decât cei care în încercările vieţii sunt lipsiţi de lumina evanghelică. Cu ajutorul ei noi putem privi panorama lumii şi a vieţii cu o uimire plină de fericire şi să ne bucurăm de ceea ce existenţa ne-a rezervat chiar în încercările în care ea abundă, căci ştim că Dumnezeu le cunoaşte şi le răsplăteşte. Un creştin care crede poate avea şi în suferinţe o seninătate recunoscătoare şi înţeleaptă. Creştinul este un norocos. Adevăratul creştin ştie că are şi a găsit motivaţiile bunătăţii lui Dumnezeu în orice eveniment, în orice cadru al istoriei şi al experienţei; el ştie că Domnul «le îndreaptă toate spre bine celor care îl iubesc pe Dumnezeu, adică celor care sunt chemaţi după planul lui» (Rom 8,28). Creştinul trebuie să dea mereu mărturie despre o spiritualitate superioară, despre o bucurie pe care o are datorită lui Isus Cristos. Astăzi această atitudine a unui suflet plin de vigoare şi de bucurie se va răspândi chiar şi printre creştinii moderni. Ei pot fi mai dezinvolţi, mai veseli. Ei pot avea o bucurie care nu are de a face cu aşa zisele veselii ale lumii, care sunt iluzii-deziluzii şi care sunt mult diferite de bucuria lui Cristos. Sunt atâţia care ştiu că bucuria noastră interioară şi propria noastră exteriorizare sunt de la Cristos cel înviat".

Datorită harurilor divinei îndurări a lui Dumnezeu putem declara fiecare cu multă convingere: îi aparţin lui Cristos înviat şi numai el este bucuria mea. O bucurie care mă face să nu lipsesc în nici o zi de la rugăciune, de la sfânta Împărtăşanie şi de la iubirea faţă de toţi; o bucurie care nu mai devine "oboseală" nici când dăruieşte şi nici când primeşte.

1 mai 2011, Radio Iaşi

Pr. Alois Hîrja

[ index ]