Predici la Liturghia transmisă la Radio Iaşi

Anul B
Duminica a 4-a a Paştelui
Fap 4,8-12; Ps 117; 1In 3,1-2; In 10,11-18

Dragi credincioşi, dragi ascultători,

Ne-am bucurat acum câteva săptămâni de speranţa pe care ne-a dăruit-o Cristos înviat: aceea că noi nu mai umblăm bâjbâind prin întuneric, fără nici un scop în viaţă, fără nici un reper care să ne călăuzească paşii, dar că îl avem pe El drept călăuză şi sfetnic pe drumul greu al vieţii. Chiar dacă a plecat din mijlocul nostru în urmă cu aproximativ 2000 de ani, el a fost şi rămâne Păstorul cel bun, care se îngrijeşte de aspiraţiile şi dorinţele noastre cele mai profunde.

Creştinii adevăraţi au credinţa fermă că Isus Cristos deţine răspunsul la problemele şi suferinţele omenirii. De asemenea, suntem convinşi că, în afara orizontului lui Cristos, viaţa este tristeţe permanentă, pierderea identităţii de fii ai lui Dumnezeu şi căutarea unei linişti sufleteşti pe care nu o vom descoperi şi cuceri niciodată. Mai grav este atunci când omul îl refuză pe Dumnezeu. Cunoaşteţi prea bine dezbaterea cu privire la rădăcinile creştine ale Europei. Pentru a justifica şi a apăra pluralismul religios în Europa, unii lideri europeni doresc ca orice referinţă la creştinism şi la rolul său fundamental în construcţia spirituală şi socială a Europei să fie scos în afara constituţiei. Mai mult, ei merg atât de departe încât se consideră pe ei înşişi post-creştini. Adică perioada creştinismului a cam apus. O nouă etapă în istoria omenirii s-a deschis, iar creştinismul nu-şi mai are loc în noul context social şi religios. Însă Europa este datoare faţă de creştinism pentru că, fie că vrea sau nu, acesta a dat lumii europene, semnificaţie şi valoare. Refuzarea acestor valori creştine ar însemna ca Europa să-şi nege identitatea.

Dar ce este rău în a-l respinge pe Cristos din viaţa noastră, din familie, din societate? Dacă Isus nu reprezintă fundamentul vieţii noastre, aceasta îşi pierde sensul, semnificaţia, orientarea. Devenim asemenea acelei case construite pe nisip, care, la prima inundaţie, s-ar dărâma. Devenim asemenea unei plante fără rădăcină, pe care vântul ar purta-o oriunde doreşte.

Întrebarea la care vă invit să răspundem la această sfântă şi dumnezeiască Liturghie este aceasta: Dorim noi cu adevărat, în viaţa noastră, acea piatră din capul unghiului, care se numeşte Cristos? Vrem noi cu adevărat ca Isus, Bunul păstor, să ocupe locul cel dintâi în activităţile noastre? Sau am căzut în blasfemia acelui cod al lui da Vinci şi am devenit arieni, adică oameni care îl reduc pe Isus la un om bun, un filantrop plin de compasiune faţă de omenirea suferindă, dar nu cred că e Fiul unic al lui Dumnezeu şi nici drept fundament pe care ar trebui să ne construim aspiraţiile noastre?

Dacă vrem să fim în pas cu moda societăţii de azi, acea societate golită de sacru, în care locul lui Dumnezeu este marginal, atunci nu vom mai simţi nici o nevoie de Cristos, de protecţia lui, de iertarea lui, de hrana şi medicamentele lui, de nimic spiritual.

Dragi credincioşi,

Grija principală a unui creştin este Isus Cristos. Restul vin de la sine. Iar apostolul Petru ne prezintă clar această realitate în prima lectură, proclamată din cartea Faptele Apostolilor. Petru, discipolul care l-a renegat pe Domnul, a fost schimbat radical de experienţa întâlnirii Domnului Înviat. De acum înainte, pentru el nu mai era importantă propria persoană, ci Cristos, dovadă fiind neclintirea credinţei lui în faţa chinurilor, a reproşurilor, a batjocurilor venite din partea autorităţilor din Ierusalim. A realizat că ceea ce este important în viaţă nu se învârte în jurul persoanei proprii şi nici în jurul grupului apostolilor. În lectura de azi, omul paralizat a fost vindecat. Dar Petru se asigură ca poporul să ştie că aceasta a fost lucrarea lui Cristos şi nu a lui personală. Vindecarea acelui om a fost făcută în numele lui Isus. Cel care merită lauda este numai Isus. Acelaşi lucru este valabil şi pentru noi. Am fost chemaţi pentru a proclama că gloria lui Dumnezeu e prezentă în lume. Isus este gloria însăşi. El este calea, adevărul şi viaţa. El trebuie să fie piatra de temelie a vieţii noastre.

Totul este despre Isus. Totul este despre tine, Isuse!

Totuşi, există un cost. Când predicăm Vestea cea Bună, când suntem de partea lui Isus, suntem de multe ori acceptaţi de alţii care, ca şi noi, vor să schimbe lumea. Dar suntem, de asemenea, respinşi de mulţi care nu vor să facă nimic împreună cu Isus, şi care, mai mult decât atât, luptă împotriva principiilor şi directivelor lui. Oare nu a trebuit, de multe ori, să ne împotrivim acelora care ne-au sfătuit să luptăm împotriva vieţii lui Isus din noi înşine? Oare nu a trebuit să spunem de atâtea ori un nu hotărât? nu drogurilor, nu alcoolului, nu avortului, nu bârfei, nu distrugerii reputaţiei cuiva, nu excluderii cuiva din viaţa comunităţii, nu minciunii şi furtului? Când spunem nu tuturor acestor provocări, ce se întâmplă? Destul de des suntem respinşi, marginalizaţi sau luaţi în râs. Trebuie să ne rugăm pentru aceste persoane potrivnice. Ei nu ne resping doar pe noi. Ei îl resping şi pe Cristos, fundamentul vieţii lor. Noi trăim pentru El. Împărtăşim viaţa lui, dragostea Lui. împărtăşim chiar şi respingerea lui, răstignirea lui.

Toate acestea se reflectă în evanghelia duminicii de astăzi, numită şi a Bunului Păstor. Isus ni se prezintă ca Dumnezeu-Păstorul. El se dedică cu totul copiilor lui. Omului angajat, mercenarului, nu-i pasă de oiţele ce trebuie păstorite, însă Păstorului îi pasă. El nu ţine seama de costuri, de mărimea jertfei. El îşi cunoaşte oiţele, cunoaşte problemele lor, greutăţile pe care le întâmpină, cunoaşte aspiraţiile pe care le nutresc. El are şi o relaţie extrem de intimă cu ele: le cheamă pe nume. Le conduce pentru că el cunoaşte drumul şi ştie unde e bine să le ducă. "Eu sunt calea, adevărul şi viaţa", spune Cristos la un moment dat. Important este ca noi să avem încredere în el şi să-l urmăm. Păstorul cel bun caută oiţele rătăcite. Să ne amintim în acest sens şi de parabola oiţei pierdute: le lasă pe cele 99 şi merge să o caute pe cea care s-a rătăcit, iar când o găseşte se bucură mai mult decât pentru cele 99. De asemenea, le îngrijeşte pe cele rănite, şi le îngrijeşte în mod special prin Sacramentul Reconcilierii, al Spovezii. Le apără de Cel Rău, le oferă hrană bogată, iar această hrană nu este alta decât sfânta Euharistie, Trupul şi Sângele său pe care îl dăruieşte celor care cred în el.

Iată, aşadar, în ce constă grija pe care ne-o poartă Cristos. El ne oferă toate premisele pentru a aspira la fericirea autentică. Important este să-l urmăm pe el, pentru că oiţele trebuie să-şi urmeze păstorul, nu invers. Trebuie să-l recunoaştem pe el ca singurul care ne poate da ceea ce dorim în adâncul inimii, şi recunoscându-l, să-l urmăm din toată inima, cu încredere şi să primim darurile pe care el ni le oferă zi de zi. Nu sunt cuvinte goale acestea, pentru că, în momentul în care te ştii obiect al iubirii lui Dumnezeu, în momentul în care ai descoperit că Dumnezeu este prezent în viaţa ta şi îţi poartă de grijă, nu ai cum să nu cazi într-o atitudine de contemplare şi să nu te pui la dispoziţia lui, acceptând planul pe care el îl are cu tine.

Dragi credincioşi,

Revin la întrebarea de la început: ce fel de creştini suntem noi? Dorim ca Isus Cristos să fie cu adevărat bunul nostru păstor? Dorim noi cu adevărat să ne lăsăm călăuziţi de iubirea lui la acele păşuni verzi şi ape liniştite? Să nu uităm că el şi numai el singur este viata noastră. Numai în numele lui Isus Cristos lumea este vindecată. Numai în numele lui Isus Cristos, noi putem fi vindecaţi cu adevărat. Amin!

3 mai 2009, Radio Iaşi

Pr. Marius-Claudiu Dumea

[ index ]