Predici la Liturghia transmisă la Radio Iaşi

Anul B
Duminica a 3-a a Paştelui

Fap 3,13-15.17-19; Ps 4; 1In 2,1-5a; Lc 24,35-48

Iubiţi credincioşi, dragi ascultători,

Pe insula Papuyan din Oceanul Pacific nu mai călcase nici un misionar de mai bine de 150 de ani. În anul 1951, când părintele Florentin a ajuns acolo, a descoperit un adevărat miracol al vieţii religioase. Locuitorii de pe această insulă, în număr de vreo 250 de persoane, au rămas creştini catolici, care-şi întreţineau foarte bine biserica, ştiau cine era pe scaunul sfântului Petru şi aveau o devoţiune deosebită faţă de Preasfânta Fecioară Maria. Chiar dacă preoţii au lipsit mai bine de un secol şi jumătate, oamenii şi-au botezat copiii şi au reuşit să transmită din tată în fiu principalele adevăruri de credinţă. Duminica se adunau în biserică pentru a se ruga împreună. În felul acesta, Cristos, care a pătimit, care a murit şi a înviat pentru răscumpărarea neamului omenesc, a rămas mereu viu în mintea şi inima acelor credincioşi. Dar rugăciunea lor lăsa mereu impresia că este incompletă, pentru că atunci când recitau Rozariul, meditau zilnic numai misterele de slavă, adică numai misterele învierii şi înălţării Domnului, precum şi misterul coborârii Duhului Sfânt. Fiind întrebat de ce se roagă doar misterele acestea, unul dintre băştinaşi a răspuns: Dacă mai suntem astăzi creştini, se datorează faptului că Isus a înviat, şi noi ne amintim în fiecare zi acest fapt extraordinar.

Cuvintele acestui simplu credincios sunt pline de adevăr, pentru că credinţa în învierea lui Cristos nu este rodul logic al raţiunii omului, ci este rodul experienţei pascale a întâlnirii intime a omului cu Cristos cel veşnic viu. Omul nu ajunge la credinţă prin deducţii logice sau prin argumente decisive, ci prin întâlnirea sa personală cu Dumnezeu şi prin ascultarea şi primirea cuvântului divin. Când omul ascultă şi primeşte cuvântul, Dumnezeu îşi face simţită prezenţa în locul cel mai intim al fiinţei sale.

Savantul, filozoful şi scriitorul francez Blaise Pascal (1623-1662), ne spune în Cugetările sale că: Inima are legile ei pe care raţiunea nu le cunoaşte... Inima, nu raţiunea, îl percepe pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu sensibilizează inima, nu mintea (cf. n.n. 277-278). Aceasta este raţiunea pentru care, în toate apariţiile sale, Cristos cel înviat se adaptează cu o îngăduinţă admirabilă la starea sufletească a omului căruia i se arată. El nu ne tratează pe toţi în acelaşi mod, ci pe căi şi cu mijloace diferite, ne conduce pe toţi la certitudinea învierii şi ne oferă darul preţios al credinţei.

Evanghelia duminicii de astăzi ne relatează cel mai important eveniment pascal care s-a petrecut după înviere, în seara primei zile a săptămânii: Cristos cel înviat îi întâlneşte pe cei 11 apostoli ai săi şi pe ucenicii care erau adunaţi împreună cu ei în cenacolul din Ierusalim. La ora târzie a acestei apariţii neaşteptate, apostolii credeau deja în învierea lui Isus şi discutau aprins despre ea: E adevărat - spuneau ei bucuroşi - Domnul a înviat şi s-a arătat lui Simon Petru! (Lc 24,34). Cu toate acestea, când l-au văzut pe Isus cel înviat prezent în mijlocul lor, apostolii au avut un comportament puţin cam ciudat: erau confuzi, şovăitori, indecişi; treceau, într-o clipă, de la un sentiment la altul. Mai întâi, ne spune evanghelia, "cuprinşi de uimire şi de spaimă, apostolii credeau că văd un duh" (Lc 24,37); apoi, "de bucurie şi uimire nu le venea să creadă" ochilor (Lc 24,41). Mai întâi, se tem şi cred că văd un duh sau o fantomă; apoi, sunt plini de bucurie, dar tot nu le vine să creadă că ceea ce văd cu ochii proprii este adevărat... De aceea, Isus intervine şi-i ajută să-şi dea seama de realitatea lucrurilor care se petrec: Priviţi mâinile mele şi picioarele mele, că eu însumi sunt; pipăiţi-mă şi convingeţi-vă căci un duh nu are nici carne şi nici oase, precum mă vedeţi pe mine că am (Lc 24,39). Deci, apostolii nu numai că l-au văzut, dar, în acelaşi timp, l-au şi atins, l-au pipăit pe Isus cel înviat; ori, ceea ce se pipăie este ceva palpabil, nu poate fi ceva imaginar. Totuşi, uimirea şi bucuria din inima apostolilor sunt atât de mari încât le vine greu să creadă că Maestrul lor care, nu de mult, a pătimit, a murit pe cruce şi a fost înmormântat, acum este viu şi stă de vorbă cu ei. De aceea, Isus, adaptându-se şi mai mult cu starea sufletului lor, le dă o nouă dovadă a identităţii sale: "Aveţi ceva de mâncare?" Iar ei i-au dat o bucată de peşte fript. El a luat şi a mâncat înaintea lor (Lc 24,41). Deşi glorificat, Isus ia totuşi peşte şi mănâncă în faţa apostolilor săi pentru a-i convinge că într-adevăr el, cel răstignit, cel mort, cel înmormântat, este viu şi trăieşte în istorie; este prezent în mijlocul lor cu trupul său glorificat care poartă semnele pătimirii în piept, în mâini şi în picioare, nu este un duh, nu este o fantomă separată de omenitatea sa.

Aşadar, Cristos a înviat cu adevărat. Aceasta este credinţa apostolică pe care Biserica o proclamă de 20 de secole şi, când vesteşte acest adevăr, nu vrea să ne spună numai că mormântul lui Isus a rămas gol, dar mai ales că el este viu, trăieşte pentru a ne reînnoi tinereţea sufletească şi a ne dărui viaţa cea adevărată. Iată motivul pentru care Liturghia duminicii de astăzi ne invită "să tresăltăm pururi de bucurie", căci din sămânţa bucuriei pascale rodeşte fericirea veşnică.

În cartea intitulată Sora moarte, părintele Raniero Cantalamessa ne vorbeşte despre mărturisirea pe care i-a făcut-o un prieten necredincios: "Eu nu frecventez Biserica - i-a spus acesta - doar din când în când, cu ocazia morţii vreunui cunoscut, se întâmplă să merg în cimitir, unde-i aud pe preoţi spunând: Acest om va învia! Când aud aceste cuvinte, îi privesc pe cei din jurul meu şi văd că nimeni nu tresare de bucurie, nimeni nu schiţează nici măcar un gest. ?i sunt sigur că oamenii aceia cred în înviere. Atunci eu, care nu cred în această nebunie, îmi zic în sinea mea că dacă aş crede în înviere aş avea un şoc teribil. Înţelegeţi? Aş începe să strig, să joc de bucurie şi aş rupe-o cu tot trecutul meu. Dacă aş crede, aş striga odată: Ura! Trăiască!, de s-ar auzi până la marginile pământului. Pe când voi, în loc să strigaţi de bucurie, nu schiţaţi nici un gest".

Da, e adevărat, comportamentul nostru în faţa lui Cristos cel înviat este un comportament bizar. Munca, afacerile, grija zilei de mâine, nenumăratele probleme ale vieţii ne-au acaparat atât de mult încât suntem şi noi confuzi, indecişi, şovăitori; trecem într-o clipă de la un sentiment la altul, asemenea apostolilor. Ba, uneori, suntem chinuiţi de scepticismul şi chiar de necredinţa noastră. Însă, nu trebuie să ne îngrijorăm, pentru că aceasta este condiţia noastră umană. Mai rău ar fi dacă nu ni s-ar întâmpla aceste lucruri. Mai rău ar fi dacă ne-am lăsa cuprinşi de toropeala vieţii şi am dormi resemnaţi cu destinul nostru, aşa cum au făcut apostolii înainte de arestarea lui Isus în Grădina Măslinilor. Dar, în seara primei zile a săptămânii, când le-a apărut Isus înviat, apostolii nu mai dormeau. Cu siguranţă, erau loviţi în inimă de acel eveniment neaşteptat care nu a mai fost o întâlnire oarecare cu Isus, ca atâtea altele din viaţa lor, în urma cărora au rămas mereu aceiaşi oameni, ci a fost o întâlnire neobişnuită, care i-a schimbat, i-a convertit, i-a transformat în alţi oameni. ?i aceasta nu pentru că mai înainte erau nişte păcătoşi, ci pentru că erau neîncrezători. şi tocmai această neîncredere îi făcea să fie trişti, inactivi, resemnaţi cu soarta lor. Deci, Cristos s-a arătat apostolilor tocmai pentru a-i vindeca de necredinţa lor.

Pentru apostoli, cel mai important lucru care s-a petrecut în acea seară nu a fost manifestarea lui Isus, pe care au văzut-o cu ochii, ci transformarea care a avut loc în inima lor. Ei au înţeles că această transformare profundă, care i-a condus la credinţa în înviere, este singurul lucru care contează. Prezenţa lui Isus înviat, cuvintele şi gesturile lui, le-au fost necesare apostolilor doar pentru a îndepărta vălul de pe ochii lor; după aceea n-au mai avut nevoie de ele. Odată ce vălul a căzut, odată ce Isus "le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile" (cf. Lc 24,45), le erau arhisuficiente gesturile şi cuvintele pe care ei le-au văzut şi le-au auzit de atâtea ori înainte de înviere, când erau cu el. De aceea, Isus le spune: "Amintiţi-vă de cuvintele pe care vi le-am spus pe când eram încă împreună cu voi: Cristos trebuia să pătimească, să învie din morţi a treia zi şi să se propăvăduiască în numele lui pocăinţa spre iertarea păcatelor" (Lc 24,44.46).

Acesta este rezumatul întregii evanghelizări a Bisericii, de la sfinţii apostoli până în zilele noastre şi va fi până la sfârşitul timpurilor.

Doamne Isuse, tu ai înviat şi eşti mereu cu noi. Dă-ne, te rugăm, darul preţios al credinţei şi fă-ne mărturisitori ai învierii tale, căci "credinţa este garanţia realităţilor pe care le sperăm şi dovada realităţilor care nu se văd" (Ev 11,1). Amin.

26 aprilie 2009

Pr. Aurel Iştoc

[ index ]