Predici la Liturghia transmisă la Radio Iaşi

Anul A
Duminică a 7-a a Paştelui
Fap 1,12-14; Ps 26; 1Pt 4,13-16; In 17,1-11a

Iubiţi credincioşi! Dragi ascultători pe calea undelor!
Dacă am încerca să găsim o notă comună a textelor biblice pe care le-am ascultat în această duminică, cuvinte deosebit de frumoase şi pline de conţinut, atunci cred că numitorul comun al lor este gândul că trebuie să ne încredem totdeauna şi în orice loc numai în Domnul! La acest gând minunat se referă şi psalmistul în psalmul responsorial, când ne-am rugat: "Domnul este lumina şi mântuirea mea, de cine mă voi teme?

Domnul este apărătorul vieţii mele, în faţa cui voi tremura?".

În prima lectură, iubiţi credincioşi şi dragi ascultători pe calea undelor, apostolii împreună cu femeile evlavioase, dar în primul rând cu Maria, Mama lui Isus, "stăruiau într-un cuget în rugăciune". Ei ştiau deja că Domnul a înviat cu adevărat. Ei ştiau că el nu mai este printre cei morţi, dimpotrivă, este printre cei vii. De aceea, merită acum să se roage; merită acum să-l laude pe Mântuitorul; merită acum să-i aducă cinste, pentru că de acum încolo ei au un apărător atotputernic şi de nădejde sus în ceruri, iar acolo unde el se află acum, acolo vor fi şi ei odată. Încrederea în Dumnezeul vieţii naşte speranţă, iar speranţa nu moare niciodată. Ei ştiu, de asemenea, că rugăciunea este arma prin care, cei ce vor crede şi spera în Cristos, nu vor fi daţi niciodată uitării. Şi noi mărturisim ca odinioară cei doi ucenici de la Emaus: "Oare nu ne ardea nouă inimile, cânt el ne vorbea?". Oare nu aveam noi atâta încredere în Cristos, cel înviat?

Şi în cea de a doua lectură de astăzi, acelaşi cuvânt cheie, încrederea în Domnul, este cuvântul de viaţă care-l îmbărbătează pe ucenicul lui Isus. Ne impresionează, în primul rând, cuvintele Mântuitorului din Scrisoarea întâi a sfântului apostol Petru: bucuraţi-vă sau tresăltaţi în bucurie, pentru ca nimeni, absolut "nimeni dintre voi să nu aibă de suferit ... iar dacă totuşi cineva are de suferit, pentru faptul că este creştin, să nu se ruşineze, ci să-l preamărească pe Dumnezeu pentru numele acesta!". Purtăm un nume care ne face cinste, care ne dăruieşte demnitate, pentru că este un nume care derivă direct din numele lui Cristos. Purtăm un nume sfânt, pe care l-au purtat înaintea noastră milioane, milioane şi milioane de oameni, care nu s-au ruşinat niciodată de acest nume. Astăzi ei sunt alături de tronul lui Cristos cântând fără încetare lui Dumnezeu cel întreit: "Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Sabaot, pline sunt cerurile şi pământul de mărirea lui!" (Is 6,3). Iată, cât de mare este cinstea că purtăm acest nume. Da, sunt creştin şi nimeni nu-mi poate lua acest nume!

În sfârşit, şi în Evanghelia sfântului Ioan, pe care am citit-o în această duminică la sfânta Liturghie, găsim cuvinte de îmbărbătare adresate nouă şi acest lucru ne face să exclamăm cu apostolului Paul: "Ştiu în cine am crezut şi ştiu în cine mi-am pus toată încrederea!" (1Tim 1,12). Într-adevăr, Isus ne promite, că: "Nu vă voi lăsa orfani, eu mă duc, dar voi veni din nou la voi, şi inima voastră se va bucura!" (In 17,18). Nu vom rămâne singuri, nu vom orbecăi, nu ne va fi frică de nimic şi de nimeni, ci mereu vom sta de veghe împreună cu Isus, vom beneficia mereu de asistenţa, de sprijinul lui, de ajutorul lui. Cu alte cuvinte, Biserica din care facem cu toţi parte, nu ne părăseşte niciodată, nu ne lasă nicicând în voia sorţii, ca o barcă aflată în largul mării şi bătută de vânt încoace şi încolo, ci ne vom bucura mereu de prezenţa lui Isus, aşa cum ne asigură însuşi Mântuitorul nostru în evanghelia duminicii de astăzi, atunci când spune: "Tu i-ai dat putere peste toţii oamenii, ca (Isus) să le dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care i-ai încredinţat Tatălui!" (In 17,2). Iar puţin mai departe, Isus continuă asigurându-ne: "Eu am făcut cunoscut numele tău oamenilor din lume, pe care mi i-ai dat!" (In 17,6), de aceea, nu avem absolut nici un motiv să ne fie frică, căci nu suntem singuri. "Ei au primit (cuvântul meu), spune Isus mai departe, şi au cunoscut cu adevărat că eu am venit de la tine, iar ei au crezut că tu m-ai trimis!" (In 17,8). Într-un cuvânt, cuvântul cheie al textelor Liturghiei de azi este termenul încredere; este cuvântul de viaţă încredere.

Iubiţi credincioşi şi dragi ascultători pe calea undelor!

Nici nu ar putea să fie altfel, căci avem un "mijlocitor puternic" sus la Dumnezeu. Isus a venit în această lume nu ca să rezolve toate problemele cu care lumea se confruntă. În principiu iubiţi credincioşi există numai o singură problemă, aceea ca omul să rămână om, sau mai exact, ca omul să devină om şi ca Isus să nu fi murit zădarnic pentru om. Astfel, Dumnezeu Tatăl este cinstit!

Pe de altă parte, Isus ne-a arătat calea pe care trebuie să mergem cu toţi. El este calea, adică drumul lui Dumnezeu către om şi drumul omului către Dumnezeu. Este un drum, care însemnă încredere, un drum care înseamnă optimism, un drum care înseamnă siguranţă, şi în sfârşit, un drum care înseamnă speranţă regăsită.

O întrebare pe care ne-o punem fiecare în acest moment: unde găsim acest drum? Noi mergem deja pe acest drum, este drumul care ne conduce de la moarte la viaţă. Este drumul pe care a mers şi Isus înaintea noastră. Pe acest drum, care ne duce prin suferinţă şi moarte la învierea şi înălţarea noastră la cer. Dumnezeu doreşte ca acolo unde este Cristos acum, acolo să fim şi noi, împreună cu el odată. Este un gând care ne dă speranţă, multă speranţă în noaptea vieţii! Pentru acesta, trebuie să recunoaştem pe Isus în figura fiecărui om care ne iese în cale, adică îl întâlnim zilnic în drumul nostru spre Dumnezeu. El este în persoana omului de lângă noi, fratele şi sora noastră, prietenul şi străinul de lângă noi, pentru care Isus şi-a dat viaţa, dar a şi înviat biruitor din morţi. Pe toţi Cristos ne cheamă la înviere!

Acesta este misterul lui Dumnezeu, dar şi misterul omului, rezumat atât de minunat de Isus în cuvintele: "Căci dacă bobul de grâu, care cade în pământ nu moare, rămâne singur, dar dacă moare, aduce roade multe! (In 12,24). Cu alte cuvinte, nu există înviere, dacă mai înainte nu a existat moarte. Cuvântul lui Isus dă sens vieţii noastre prezente, suferinţelor şi durerilor noastre dar şi sfârşitului vieţii noastre, adică clipei plină de mister care este moartea. Da, acel bob de grâu suntem noi! Pentru acesta Isus a devenit speranţa noastră regăsită, dar şi siguranţa sufletelor noastre binecuvântată, datorită biruinţei sale asupra morţii.

Aş voi să termin omilia mea de astăzi cu un cuvânt de încurajare al scriitorului rus, Fiodor Dostoievski. El ne arată în ce constă misterul lui Dumnezeu, dar şi misterul omului: "Fraţilor, în faţa păcatului omului nu vă fie teamă! Iubiţi-l pe om chiar şi atunci când el păcătuieşte, căci el este imaginea dragostei lui Dumnezeu, a iubirii fără de margini. Iubiţi întreaga creaţie a lui Dumnezeu, întreg văzduhul ca şi fiecare grăunte de nisip. Iubiţi fiecare frunzuliţă şi fiecare rază de lumină ce vine de la Dumnezeu. Iubiţi animalele, iubiţi fiecare plantă şi fiecare lucru creat de Dumnezeu. Dacă tu iubeşti cu adevărat fiecare lucru, atunci ţi se va revela că în lucrurile mici este însuşi misterul lui Dumnezeu, care iubeşte lumea întreagă şi pe om, după cum el însuşi ne mărturiseşte: «Aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică!» (In 3,16). Ţi s-a revelat şi ţie acest adevăr acum - continuă Dostoievski - astfel vei recunoaşte şi tu în fiecare zi şi din ce în ce mai mult acest adevăr fundamental al credinţei noastre. Atunci şi numai atunci vei cuprinde şi tu lumea întreagă cu o iubire cu adevărat universală!". Amin.

4 mai 2008, Radio Iaşi

Pr. Vladimir Petercă

[ index ]