Predici la Liturghia transmisă la Radio Iaşi

Anul C
Duminica a 6-a a Paştelui
Fap 15,1-2.22-29; Ps 66; Ap 21,10-14.22-23; In 14,23-29

Evanghelia acestei duminici ne invită să medităm şi să celebrăm o realitate la care oricine dintre noi aspiră cu toată fiinţa sa: pacea. Spune Isus în evanghelia de astăzi: "Pace vă las vouă, pacea mea o dau vouă. Eu nu v-o dau aşa cum o dă lumea" (In 14, 27).

Dar, despre ce fel de pace vorbeşte Isus aici? Nu despre pacea exterioară ce constă în absenţa războaielor şi conflictelor între persoane sau popoare. E adevărat că în alte locuri el vorbeşte şi despre această pace, de exemplu atunci când spune: "Fericiţi făcătorii de pace, pentru că ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu". Dar aici vorbeşte despre o pace diferită, despre pacea interioară, pacea inimii, pacea persoanei împăcată cu sine şi cu Dumnezeu. Putem să ne dăm seama că se referă la aşa ceva din cuvintele pe care le adaugă Isus, şi anume "Să nu se tulbure inima voastră".

Aşadar, pacea lui Cristos este interioară, nu exterioară. E adevărat, dar e o definiţie incompletă. Pacea lăuntrică poate exista şi în mijlocul zgomotului lumii exterioare. Stoicii ar fi vrut să-i înveţe pe oameni să devină "apatici", insensibili faţă de tot ceea ce incită sufletul şi provoacă puternice reacţii emotive. Maeştrii de yoga din India ne învaţă să distingem între diferite impulsuri şi să le alegem numai pe cele care ne asigură liniştea. E oare cu putinţă să atingem o stare cu adevărat de linişte? Sunt atâtea tulburări care ne ameninţă pacea: atitudini şi gânduri negative, incapacitatea de a ne accepta pe noi înşine şi de a ne împăca cu aproapele, suferinţele fizice, traumele ... În preajma noastră şi înlăuntrul nostru există atâta rău şi atâta suferinţă: poate exista o metodă în stare să ne înveţe pacea, în ciuda a tot şi a toate?

Stoicii afirmau că patru sunt pasiunile principale care tulbură pacea inimii: voluptatea, concupiscenţa, tristeţea şi teama. Astăzi, experienţa plăcerii ne suscită voluptatea, experienţa frustrării - ne incită la tristeţe. Dar în gândurile noastre e prezent şi viitorul. Ne dorim lucruri frumoase, iar această dorinţă incită concupiscenţa, sau, dimpotrivă, suntem neliniştiţi la gândul că ni se poate întâmpla ceva, iar aceasta provoacă teama. Curăţă-ţi inima de aceste patru pasiuni şi nu vei fi niciodată nici neliniştit, nici înspăimântat, ziceau înţelepţii antichităţii. Dar una e să spui şi cu totul alta să faci; a da sfaturi e uşor, a pune sfaturile în practică e mai greu.

Totuşi, ca să înţelegem ce înseamnă pacea pe care ne-o dăruieşte Cristos, trebuie să-i lăsăm în pace pe stoici şi să recurgem la Sfânta Scriptură. În Biblie, shalom este cuvântul care se traduce româneşte cu termenul de pace şi înseamnă mult mai mult decât simpla absenţă a războaielor şi conflictelor. În mod pozitiv, pacea înseamnă bunăstare, odihnă, siguranţă, succes, glorie. Uneori cuvântul pace este sinonim cu mântuire şi bine. Citim în cartea lui Isaia: "Cât de frumoase sunt pe munţi picioarele celui ce aduce veşti bune, care vesteşte pacea, picioarele celui ce aduce veşti bune, care vesteşte mântuirea" (Is 52,7). Alianţa nouă este chemată "alianţa păcii" (Ez 37, 26), iar evanghelia este numită "evanghelia păcii" de sfântul apostol Paul (Ef 6,15), ca şi cum în cuvântul pace s-ar rezuma tot conţinutul Alianţei şi al evangheliei. La începutul scrisorilor lor, apostolii îi salutau şi-i asigurau pe destinatarii lor: "Har vouă şi pace". Scriptura vorbeşte şi despre "pacea lui Dumnezeu" (Fil 4,7) şi despre "Dumnezeul păcii" (Rom 15,32). Aşadar, pacea nu e doar ceea ce dă Dumnezeu, ci chiar ceea ce este Dumnezeu. Mai mult decât atât, în unul din imnurile sale, Biserica se adresează Sfintei Treimi şi o numeşte "ocean de pace".

Prin urmare, fără Dumnezeu, pacea adevărată nu este posibilă. Ucenicii lui Isus ştiu deja cum se poate obţine această pace: cine ţine cuvântul lui Isus, porunca iubirii, acela este iubit de Tatăl dumnezeiesc. Tatăl împreună cu Fiul coboară în omul credincios, iar Duhul Sfânt îi explică în inima sa tot adevărul pe care l-a revelat Isus. Dumnezeu în Treimea sa este pacea adevărată şi durabilă. De aceea, noi, ca şi ucenicii din vremea lui Isus, trebuie să-l lăsăm cu bucurie pe Domnul nostru iubit să plece spre această pace, deoarece noi am aflat că cea mai mare bucurie este bucuria în iubirea trinitară. Această bucurie trebuie să o dorim oricui, chiar şi aceluia care trebuie să plece.

Sfântul Augustin, omul care a căutat fericirea şi pacea căutând în toate părţile - în iubirea umană, în filozofie, în faima omenească - la sfârşit a ajuns la această concluzie: "Ne-ai făcut pentru tine, Doamne, şi neliniştită este inima noastră până când nu se va odihni în tine". De-a lungul timpului, pe urmele lui Augustin, numeroase persoane au ajuns la aceeaşi concluzie şi au repetat cuvintele sale. Într-adevăr, după cum apa nu se linişteşte şi nu încetează să curgă până când nu ajunge în mare, tot la fel şi noi, nu ne liniştim până când nu ne odihnim în Dumnezeu. Dante Alighieri a sintetizat toate acestea într-un verset pe care unii îl consideră drept cel mai frumos din toată opera sa Divina Commedia: "E'n la sua volontate e la nostra pace" (În voinţa sa este pacea noastră).

Asemenea tuturor lucrurilor care vin de la Dumnezeu, pacea interioară, înainte de a fi o datorie sau rezultatul vreunei acţiuni personale, este un dar, e un har. "Pace vă las vouă", spune Isus, nu spune: "Căutaţi pacea". Coborând de sus, această pace nu depinde de situaţiile exterioare care pot fi mai mult sau mai puţin favorabile. Bucuria şi tristeţea, sănătatea şi boala, pot veni şi pot pleca, dar nu această pace profundă a inimii, atunci când ea este. La suprafaţă marea poate să fie când calmă, când zbuciumată, dar în adâncime este mereu liniştită.

Neîndoielnic, această pace este diferită de pacea lumii. Sfântul Paul o numeşte "pacea lui Dumnezeu care întrece orice înţelegere" (Fil 4, 7), care nu poate fi explicată de către oameni. Chiar Isus ne spune doar ceea ce i se opune acestei păci, şi anume tulburarea, teama, neliniştea: "Să nu se tulbure inima voastră, nici să nu se teamă". Uşor de spus, dar cum să-ţi îndepărtezi tulburarea şi teama? Evanghelia ne sugerează o cale. Capitolul de unde a fost luat textul evangheliei de astăzi, începe cu aceste cuvinte: "Să nu se tulbure inima voastră! Credeţi în Dumnezeu şi credeţi în mine! (In 14, 1). Aşa este, credinţa în Dumnezeu, credinţa în Isus înlătură din inima ucenicilor teama şi susţine încrederea.

Există un episod semnificativ în biografia sfintei Roza din Lima. Micuţa Roza era incredibil de fricoasă şi timidă; la fel era mama sa. Într-o zi se juca în grădină şi era atât de cufundată în joc că nu-şi dădu seama că s-a făcut seară. Când a văzut că era întuneric, i s-a făcut frică să mai străbată grădina pentru a se întoarce în casă. Maică-sa ştia bine cât de fricoasă era fetiţa, dar şi ea se temea să străbată grădina pentru a merge s-o ia. Nu se hotărau nici una, nici alta să meargă una în întâmpinarea celeilalte, până când, în sfârşit, ajunge acasă tatăl, care o luă pe mamă de braţ şi o conduse către colţul de grădină în care se refugiase fetiţa.

Micuţa Roza scoase din această întâmplare o inspiraţie: dacă mamei mele nu i-a mai fost frică atunci când tata a luat-o de braţ, cum mi-ar mai putea fi mie teamă când mă conduce de mână Tatăl care e în ceruri? Din acel moment nu i-a mai fost teamă, iar inima sa a fost mereu senină.

În evanghelia de astăzi Isus ne asigură că el ne spune toate acestea cât timp mai este cu noi. Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe care îl va trimite Tatăl în numele său, ne va învăţa toate. Aşadar să avem încredere, mai există o speranţă, cineva ne va ajuta să înţelegem toate. Însă, aceasta e problema noastră de astăzi: cine ne învaţă? Televizorul, ziarele, politicienii, vecinii, securiştii şi patronii, ca să nu folosesc cuvintele la modă mogulii şi oligarhii? Spunea cineva că omul nu evoluează, ci se dumireşte. Într-adevăr, problema este foarte veche. Gnosticii spuneau că spiritual, adică plin de Duhul Sfânt, este cel care a atins o cunoaştere superioară unui simplu credincios. Sfântul Ioan evanghelistul - unul dintre adversarii lor cei mai îndârjiţi - dar, şi mai târziu, sfântul Irineu din Lyon, care a scris împotriva lor faimoasa lucrare Contra ereziilor - spun că omul nu devine spiritual pentru că şi-ar însuşi mari şi misterioase cunoştinţe, ci numai întrucât îl are pe Duhul Sfânt, acel Duh pe care Cristos îl trimite tuturor creştinilor, după ce s-a înălţat la ceruri. Pe urmele lor, spunem şi noi că persoana spirituală e alcătuită din trei elemente: trupul, sufletul şi Duhul Sfânt. Fiecare din ele are o activitate specifică: trupul mănâncă, respiră, se mişcă şi îndeplineşte alte funcţii trupeşti. Sufletul gândeşte, hotărăşte, cunoaşte lumea. Duhul Sfânt strigă în inima noastră: "Abba, Tată", adică se roagă, se înalţă la Tatăl prin mijlocirea Fiului. În sensul acesta se poate spune că sunt mult mai spirituali simplii credincioşi care se roagă decât cei care ştiu să alcătuiască discursuri frumoase ori docte reflecţii intelectuale asupra problemelor religioase.

Da, pacea adevărată este în noi, dacă suntem templul lui Dumnezeu şi dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în noi (1Cor 3,16). Totuşi, omul care a primit pe Duhul lui sfânt nu e egal cu Dumnezeu, ci devine sălaş al lui Dumnezeu. Trupurile şi sufletele noastre au fost sfinţite în timpul botezului, de aceea să fim atenţi să nu desacralizăm aceste temple vii, să ne păstrăm neprihănirea inimii şi a trupului, pentru ca ele să fie demne de sălaşul lui Dumnezeu, al Dumnezeului care e prezent în noi.

În sfârşit, într-o lume tulburată, cum este lumea noastră, cine ne luminează, cine ne dumireşte?

Citim în evanghelie despre lespedea prăvălită de înger la învierea lui Cristos. Îngerii s-au arătat femeilor la mormânt (cf. Mt 28, 5), iar femeile n-au putut tăgădui că i-au întâlnit. Teologii afirmă că fiinţele imateriale sunt acolo unde acţionează puterea lor şi unde aceasta e vizibilă. Aşadar, se poate spune că Duhul Sfânt e prezent în inima noastră în măsura în care e vizibilă lucrarea lui. Duhul are o activitate foarte bogată, pe care o descriem în conformitate cu titlurile acordate lui de Scriptură şi de tradiţie. Unul din titlurile cele mai importante e "Luminătorul". Duhul e cel care dă lumină. Duhul le dăruieşte credincioşilor lumina necesară pentru a înţelege ceea ce nu pot înţelege, le dăruieşte adevărata cunoaştere, ca şi înţelepciunea de a gândi şi trăi în legea drepţilor.

Sfânta Fecioară Maria de la Fatima pe care o sărbătorim astăzi să ne ajute să învăţăm totul în Duhul Sfânt. Amin.

13 mai 2007, Radio Iaşi

Pr. Wilhelm Dancă

[ index ]