Predici la Liturghia transmisă la Radio Iaşi

Anul B
Duminica a 7-a a Paştelui
Fap 1,15-17.20-26; 1In 4,11-16; In 17,11b-19

Spunea un înţelept: "Când eram tânăr revoluţionar toate rugăciunile mele erau: «Doamne, dă-mi puterea să schimb lumea». Când am ajuns la jumătatea vieţii şi mi-am dat seama că nu am schimbat nimic, mi-am schimbat rugăciunea: «Doamne, ajută-mă să-i schimb pe cei care vin în contact cu mine, familia şi prietenii mei şi sunt mulţumit». Acum că sunt bătrân şi zilele îmi sunt numărate, încep să-mi dau seama ce prost am fost. Singura mea rugăciune este: «Doamne, ajută-mă să mă schimb pe mine însumi». Dacă m-aş fi rugat aşa de la început, nu mi-aş fi risipit viaţa".

Isus se roagă (noi recurgem mai întâi la alţii).

Fragmentul evanghelic de astăzi face parte din marea rugăciune sacerdotală pe care Isus o adresează Tatălui atunci când îşi ia rămas bun de la ucenicii săi, chiar în momentul în care unul dintre cei 12 îl vinde. Ca un tată care e pe moarte, îşi lasă testamentul. Lucrul pe care Isus îl cere cu insistenţă în această rugăciune este unitatea celor care cred în el: "Tată sfânt, păstrează-i... ca ei să fie una ca şi noi... fereşte-i de rău".

Nu există în tot anul bisericesc un moment mai potrivit pentru a reflecta asupra acestei teme, ca această duminică dintre Înălţare, sărbătorită joi, şi Rusalii, duminica viitoare. Căci la Rusalii s-a inaugurat, în acelaşi timp, universalitatea şi unitatea Bisericii: popoare diferite vorbesc şi înţeleg aceeaşi limbă.

Rugăciunea "ca toţi să fie una" a devenit pe bună dreptate motoul mişcării ecumenice şi vă amintesc că nu întâmplător este şi motoul episcopului nostru.

Dar unitatea pentru care se roagă Isus nu este numai unitatea dintre diferitele biserici creştine. Este orice unitate, de la cea mai mică la cea mai amplă: unitatea între persoane, unitatea din sânul familiei, dintre membrii aceleiaşi comunităţi. De la această unitate mai "cotidiană" vrem să pornim pentru a ajunge să vorbim şi despre unitatea între toţi creştinii.

Cu toţii vrem unitatea. După cuvântul fericire, nu există cred nici un alt cuvânt care să răspundă la o nevoie atât de profundă a inimii omeneşti, cum este cuvântul unitate.

Sf. Toma de Aquino îi explică motivul: "Deoarece unitatea (unum) este un principiu al fiinţei la fel ca bunătatea (bonum), urmează că fiecare doreşte unitatea în mod natural, aşa cum doreşte binele. De aceea aşa cum iubirea sau dorinţa binelui produce suferinţă, la fel şi iubirea sau dorinţa unităţii". Nevoia de unitate este foame după plinătatea fiinţei. Noi suntem făcuţi pentru unitate, pentru că suntem făcuţi pentru fericire.

Cum să realizăm concret această nevoie de unitate care există în fiecare creatură raţională? Aici drumurile se despart şi apar două planuri de unitate: unitatea turnului Babel şi unitatea Rusaliilor. Unitatea de la Babel este atunci când fiecare vrea "să-şi facă un nume" (cf. Gen 11,4), când fiecare se pune pe sine în centrul lumii. Şi cum noi suntem mulţi şi diferiţi, pe calea aceasta nu va apărea decât haos, încurcătură, dezordine, aşa cum este interpretat numele Babel. Toţi vrem unitatea, toţi o dorim din adâncul inimii şi totuşi ea este foarte greu de obţinut şi foarte rară. Motivul este că noi vrem, într-adevăr unitatea, dar cu condiţia ca ea să se realizeze în jurul punctului nostru de vedere. El ni se pare atât de evident, atât de raţional, încât ne mirăm cum de ceilalţi nu-şi dau seama şi insistă în punctul lor de vedere.

Din contră, "unitatea Duhului" (Ef 4,3) este atunci când Dumnezeu este pus în centru: în acest caz, tinzând cu toţii spre un singur punct, se apropie şi se întâlnesc şi între ei. Divergenţa este înlocuită cu convergenţa. Se întâmplă la fel ca şi cu razele unui cerc. Dacă urmăm mişcarea razelor de la centru spre exterior, observăm că pe măsură ce se îndepărtează de centru, se îndepărtează şi între ele, până ce se pierd fiecare într-un punct diferit de circumferinţă. În schimb dacă urmăm drumul aceloraşi raze de la circumferinţă spre centru, observăm că pe măsură ce se apropie de centru, se apropie şi între ele, până când formează un singur punct. La Rusalii s-a realizat acest tip de unitate. Toţi cei prezenţi îi înţelegeau pe apostoli pentru că ei nu mai căutau să stabilească "cine dintre ei era mai mare", nu căutau să-şi facă un nume, ci proclamau toţi împreună "faptele măreţe ale lui Dumnezeu" (Fap 2,11).

Acum ne putem ocupa şi de acea unitate specială care este unitatea tuturor creştinilor. Şi ea ascultă de aceeaşi lege fundamentală. De câte ori nu-i auzim pe credincioşii noştri, catolici sau ortodocşi, spunând la sfârşitul săptămânii de rugăciune pentru unitatea creştinilor: "de ce nu ne întâlnim mai des?", "de ce este numai o săptămână de rugăciune?". Iată astăzi o altă ocazie, de a vorbi despre unitatea creştinilor.

Înainte de toate însă câteva informaţii care să ne ajute să înţelegem ce este această binecuvântată unitate a creştinilor despre care se vorbeşte astăzi atât de mult. Într-adevăr sunt multe întrebări pe care creştinul obişnuit şi le pune şi la care rareori dăm un răspuns: de ce s-au despărţit creştinii? De ce acum vor să se unească din nou? Şi dacă vor într-adevăr să se unească, de ce nu o fac imediat, fără atâtea poveşti?

Să începem de la prima întrebare: cum de s-au despărţit creştinii? Două mari despărţiri sau schisme, au sfâşiat trupul creştinătăţii. Prima, care a avut loc în jurul anului 1000 a dus la separarea dintre catolici şi ortodocşi, adică între Orientul şi Occidentul Europei; a doua, la începutul lui 1500, a dus la separarea dintre catolici şi protestanţi, adică între sudul şi nordul Europei. S-a trasat ca o "cruce" mare pe trupul Bisericii, cu siguranţă nu o cruce glorioasă.

Motivele despărţirii dintre Orient şi lumea latină sunt complexe, dar nu sunt foarte diferite de motivele care duc de obicei o familie la criză şi la divorţ. Lipsă de comunicare, acumulare de echivocuri şi răceli, neînţelegeri de limbaj, suspiciuni reciproce, apoi acuze deschise de greşeală (doctrina despre Filioque, folosirea pâinii azime sau dospite la euharistie). În aceste circumstanţe, se ştie, este de ajuns o picătură pentru a face vasul să se reverse. Picătura a fost ciocnirea câtorva personalităţi, pline de zel, dar violente (Mihai Cerularie din partea ortodoxă, cardinalul Umberto de Silva Candida din partea catolică), care au făcut ca lucrurile să se precipite, conducând cele două Biserici să se excomunice reciproc.

Mai dramatică în desfăşurarea sa a fost cealaltă mare despărţire, cea dintre catolici şi protestanţi. Existau într-adevăr mari abuzuri şi o delăsare religioasă generală în creştinătatea occidentală. Reforma dorea să corecteze aceste abuzuri, nu să despartă Biserica. Dar amestecul politicului, nerăbdarea anumitor reformatori iar din partea catolică, întârzierea de a pune mâna pentru o adevărată reformă, au dus lucrurile la un punct care, în loc să reformeze Biserica, au creat una nouă. Reforma, apoi, la rândul ei, a luat două orientări: cei care l-au urmat pe Luther s-au numit luterani, cei care l-au urmat pe Calvin, calvinişti, sau reformaţi. Fiecare dintre aceste ramuri au dat naştere în continuare la nenumărate alte biserici şi confesiuni.

Pe plan spiritual a avut loc ceva asemănător cu ceea ce s-a întâmplat în ordinea fizică. Pământul, care într-un timp era unit şi compact s-a despărţit făcând loc la actualele continente. Acum, slavă Domnului, aceste "continente" care se îndepărtau tot mai mult între ele, mă refer la biserici, ca într-o derivă de neoprit, au început o mişcare contrară de apropiere reciprocă. Deja la sfârşitul secolului 19 au fost primele încercări de a instaura un dialog între creştinii de diferite confesiuni. Etapa cea mai importantă s-a atins însă abia în 1948, o dată cu instituirea Consiliului Mondial al Bisericilor, care reuneşte multe biserici protestante precum şi un anumit număr de biserici ortodoxe.

În Biserica Catolică, pentru mult timp calea unităţii era văzută diferit: ca o întoarcere la Biserica Catolică, la unica turmă sub un singur păstor. Conciliul al II-lea din Vatican nu a renunţat la convingerea Bisericii Catolice de a fi adevărata Biserică, în care "subzistă", adică se realizează, Biserica universală voită de Cristos. S-a schimbat însă judecata despre celelalte biserici. Acestea nu se mai numesc schismatice sau eretice. Sunt biserici în care se recunoaşte că Duhul Sfânt acţionează pentru sfinţirea sufletelor. Acest lucru este valabil în mod deosebit pentru Bisericile ortodoxe, cu care singurul punct de dezacord rămâne primatul papei. Vina despărţirilor nu este dată asupra adversarilor, aşa cum se făcea într-un timp; se recunoaşte că au fost greşeli omeneşti şi de o parte şi de alta. Papa Ioan Paul al II-lea în diferite ocazii a cerut iertare celorlalte biserici pentru aceste greşeli, şi sunt sigur că şi celelalte biserici vor face la fel în curând faţă de Biserica Catolică.

Este incredibil drumul care s-a făcut în puţine decenii. Au fost retrase excomunicările reciproce dintre diferitele biserici; s-au emis declaraţii comune asupra unor probleme doctrinale mai controversate. Există o împletire de dialoguri, de vizite, între biserici şi reprezentanţii supremi ai lor: papa, patriarhii diferitelor biserici autocefale ortodoxe, primatul anglican, preşedinţii federaţiilor protestante. Atunci, va spune unul, de ce nu se face unirea imediat? Răspunsul este: pentru că în ciuda întregii bunăvoinţe şi a dialogului, rămân între biserici, îndeosebi unele, divergenţe cu privire la puncte importante, cum ar fi însăşi ideea pe care o au despre Biserică, locul pe care-l ocupă euharistia, autoritatea papei, preoţia.

Alţii răstoarnă de-a dreptul şi se întreabă: dar de ce vor creştinii să se reunească? Nu pot rămâne aşa cum sunt, respectându-se reciproc, într-un pluralism sănătos şi o competiţie rodnică? Răspund: motivul principal nu este de ordin politic (unirea face puterea); motivul este că Isus Cristos înainte de a muri s-a rugat, am auzit, pentru unitate. Unitatea este testamentul său, dorinţa sa arzătoare. Ceva mai încolo, în aceeaşi rugăciune sacerdotală, el revine asupra argumentului, scoţând la lumină motivul teologic profund precum şi scopul pentru care ucenicii trebuie să fie una: pentru ca lumea să creadă că tu m-ai trimis (In 17,21).

Unitatea este necesară pentru că ea este pe pământ un reflex al Sfintei Treimi şi este necesară pentru ca lumea să creadă, adică pentru evanghelizare. E renumit discursul ţinut în 1910 de către reprezentantul unei Biserici indigene, la un congres misionar protestant. În substanţă spunea aşa: "Voi ni l-aţi făcut cunoscut pe Isus Cristos, şi vă suntem recunoscători. Dar voi ne-aţi adus şi separările voastre: catolicism, ortodoxism, protestantism, luteranism, calvinism, episcopalism... Ceea ce vă cerem este să ne predicaţi evanghelia, lăsându-l pe Isus însuşi să trezească în sânul popoarelor noastre, sub acţiunea Duhului Sfânt, o biserică conformă cerinţelor sale şi corespunzător geniului rasei noastre. Daţi-ni-l pe Isus Cristos şi păstraţi-vă ismele voastre".

Deja putem vedea cum nivelul de unitate atins între principalele biserici, chiar dacă este incomplet, totuşi ne permite să-l vestim pe Cristos lumii, fără a mai fi în competiţie între noi, ci într-o înţelegere şi colaborare frăţească, cu respectarea din partea fiecăruia a tradiţiei şi a directivelor propriei biserici.

Iar acum întrebarea cea mai concretă: ce poate face fiecare dintre noi pentru a participa activ la acest efort pentru unitate? Aici trebuie să ne amintim de cele două tipuri de unitate, de Rusalii şi de Babel. Unitatea se va realiza dacă nu vom încerca să-i convertim pe ceilalţi la noi: 1.100.000.000 de catolici să treacă la ortodocşi, sau 250.000.000 de ortodocşi să treacă la catolici etc., ci dacă toţi împreună ne convertim la Isus Cristos, adică ne vom schimba noi înşine. Unitatea se va face dacă ne vom întoarce să facem din Cristos Domnul adevăratul centru a toate. Dacă toţi împreună ne îndreptăm spre el, ne apropiem şi între noi, până ce vom forma "o singură inimă şi un singur suflet", aşa cum erau primii creştini.

Isus s-a rugat pentru unitate, invitându-ne şi pe noi să facem la fel. În ciuda tuturor eforturilor şi a progreselor făcute, unitatea creştinilor rămâne un ţel peste puterile noastre. Prea multe sunt diferenţele şi rănile trecutului. Numai harul lui Dumnezeu o poate realiza, prin noi Rusalii şi de la el trebuie să o cerem, căci nimic nu este imposibil pentru Dumnezeu! Amin.

28 mai 2006, Radio Iaşi

Pr. Cristinel Fodor

[ index ]