Librărie on-line


comandă acum această carte prin librăria noastră virtuală
Viețile sfinților


adevăratele modele de viață se găsesc aici


 PREDICI /MEDITAȚII 

Predici la Liturghia transmisă la Radio Iași

Anul A
Duminica a 3-a din Postul Mare

Ex 17,3-7; Ps 94; Rom 5,1-2.5-8; In 4,5-42

Introducere
Contextul liturgic al Postului Mare în care ne aflăm este cel inițiatic. Atât catecumenii Bisericii, cât și noi, cei botezați deja, ne continuăm drumul inițierii în misterul credinței. Începând acest drum în prima duminică din post, ne-am angajat să cunoaștem mai adânc misterul lui Cristos în vederea reînnoirii vieții noastre creștine.

Liturgia Postului Mare ne conduce tocmai la această cunoaștere mai profundă a lui Cristos, cunoaștere care nu se oprește la nivel intelectual, ci devine întâlnire personală cu Cristos Domnul, prezent în mijlocul nostru. În prima duminică din Postul Mare, dezvăluindu-ne misterul persoanei lui Cristos, evanghelia (Mt 4,1-11) ne-a revelat natura sau firea umană a lui Isus Cristos în luptă cu potrivnicul mântuirii noastre. Biruința sa era începutul biruinței noastre.

Firea divină a lui Cristos, "deoființimea" lui cu Tatăl și cu Duhul Sfânt ne-a manifestat-o evanghelia schimbării la față (Mt 17,1-9) din duminica a doua din post. Vocea Tatălui care a răsunat din nor și strălucirea luminii sale, Duhul Sfânt, ne-au dezvăluit dumnezeirea Fiului, schimbarea la față fiind o dezvăluire moderată și parțială a luminii sale "anastazice". Transfigurarea feței lui Cristos a fost o reală anticipare a învierii sale și o manifestare clară a destinului nostru escatologic.

Astăzi, în cea de-a treia duminică din Postul Mare, în evanghelie (In 4,5-42), prin cuvintele pe care Isus le adresează samaritenei ni se dezvăluie nu numai ca Dumnezeu, ca "Cel ce este", ca Mesia, ca salvatorul lumii, dar și ca acela care are o singură voință cu Tatăl, având aceeași unică fire cu el. De fapt, hrana voinței sale umane era aceea de a face voința Tatălui. Făcând-o în cele mai mici detalii, a devenit "Salvator omnium hominum", Mântuitorul lumii.

Dezvăluindu-ne misterul persoanei și al lucrării sale mântuitoare, Isus ne conduce, așadar, la o cunoaștere mai profundă a sa și, deopotrivă, a noastră. "De fapt, misterul omului se clarifică cu adevărat numai în misterul Cuvântului întrupat" deoarece Cristos, omul perfect, dezvăluie pe deplin omul omului, făcându-i cunoscută chemarea sa sublimă (GS 22; EnchVat 1,1385).

Scopului inițierii noastre promovat de Liturgia "cuarezimală" îi corespunde și decizia Bisericii noastre locale luată la Sinodul Diecezan (8.12.2001- 8.12.2004): adâncirea cunoașterii doctrinei catolice a Conciliului al II-lea din Vatican despre Cristos, despre Biserică și despre om, în vederea îmbunătățirii atitudinilor noastre comportamentale față de Cristos, față de Biserică și față de chemarea noastră la sfințenie, la reînnoirea vieții noastre creștine. Liturgia la care participăm în fiecare duminică este izvorul viu al acestei cunoașteri mistagogice.

A. Isus se autorevelează pe sine și lucrarea sa mântuitoare: In 4,1-42.

Pericopa evanghelică în care Isus ni se dezvăluie ca Dumnezeu, ca Mesia sau Cristos, ca izvorul apei vii, ca acela care inițiază în el însuși cultul cel nou adus Tatălui "în Duh și adevăr", și ca salvator al lumii, este luată din Evanghelia după Ioan. Ca expert în Vechiul Testament, Ioan evanghelistul, în colocviul lui Isus cu samariteana se inspiră din Cartea Genezei, cap. 24,12 unde ni se prezintă episodul întâlnirii Rebecăi de către servitorul fidel al lui Abraham, Eliezer. Ținând cont de continuitatea și de adeverirea Vechiului Testament în Noul Testament, Ioan evanghelistul instituie o comparație între cele două evenimente care se desfășoară lângă două fântâni, precizând astfel raporturile existente între ele, fie cele asemănătoare, fie cele neasemănătoare.

a) Eliezer, servitorul credincios al lui Abraham, trimis de acesta în Mesopotamia pentru a alege o soție vrednică pentru Isaac, fiul său, din rudele familiei sale, o întâlnește pe Rebeca în apropierea localității Nahor (Gen 24,10), lângă o fântână. Ora întâlnirii este aceea în care fetele obișnuiau să iasă din cetate pentru a scoate apă (cf. Gen 24,13.43; cf. In 4,7). Eliezer cere Rebecăi apă ca să bea (Gen 24, 17.45); la fel se adresează Isus samaritenei: "Dă-mi să beau". După ce Rebeca i-a dat fără zăbavă apă să bea din ulciorul ei, adăpându-i și cămilele, Eliezer i-a oferit darurile sale bogate (Gen 24,28; cf. In 4,10). După aceasta, Rebeca a alergat la ai săi pentru a le face cunoscute cele ce i se întâmplaseră (Gen 24,28; cf. In 4,29): "Iată cum mi-a vorbit acest om" (Gen 24,30; cf. In 4,29).

Îndată Laban, fratele Rebecăi se duce în căutarea omului (cf. Gen 24,29) pentru a-l invita să coboare la ei (Gen 24,31). La fel fac și samaritenii: ies din cetatea lor, Sihar, și merg spre Isus, invitându-l să se oprească la ei.

În sfârșit, asemenea lui Laban și Batuel (Gen 24,50), ei se declară convinși nu atât din cauza celor relatate de Rebeca, respectiv samariteana, ci din cauza cuvintelor înseși ale străinului (cf. In 4,42).

Există, însă, în această comparație și neasemănări. Rebeca și samariteana se deosebesc între ele, ba chiar se opun din mai multe motive. Rebeca aparține familiei legitime a lui Abraham (Gen 24,4.24.37), samariteana, în schimb, aparține unei populații disprețuite de iudei (cf. In 4,9); prima este o fecioară de o comportare ireproșabilă, pe care nu o cunoscuse nici un bărbat; cealaltă avusese până atunci cinci bărbați (cf. In 4,18), iar cel de-al șaselea despre care ea nu amintește, nu era bărbatul ei.

Ne aflăm, așadar, în evanghelia "semnelor": în figura istorică a femeii de la fântâna lui Iacob, evanghelistul vede imaginea "typică" a poporului samaritean din punct de vedere religios, iar prin cei cinci bărbați (In 4,18) face aluzie la zeitățile celor cinci triburi aduse în Samaria de asirieni (cf. 2Rg 17,24-33); în cel de-al șaselea bărbat care nu era al ei, vede pe adevăratul Dumnezeu căruia samaritenii îi aduceau un cult ilegitim pe muntele Garizim (In 4,21), sau pe Isus însuși; în sfârșit, Rebeca, răspunde fără zăbavă trimisului lui Abraham, Eliezer, spre deosebire de samariteană, care pare a se lăsa rugată de Isus.

b) Care este scopul urmărit de evanghelist în comparația celor două personaje atât de deosebite între ele? Scopul este autorevelarea progresivă a lui Isus și călăuzirea samaritenei în credința în el. Revelația și credința reprezintă șira dorsală a acestui colocviu. Pentru evanghelist, samariteana de la fântâna lui Iacob, în condițiile ei particulare de viață, devine simbolul poporului samaritean invitat la credința în Isus, simbolul Bisericii formate din păgâni.

Isus, autorevelându-i-se, îi promite samaritenei "apa vie" (In 4,10), apă care devine în cel ce crede în el, "izvor de apă care țâșnește spre viața veșnică" (In 4,14). Darul acesta nemaiîntâlnit până atunci pune pe gânduri pe samariteană. Ea începe să se întrebe în adâncul inimii: cine era acel străin? de unde avea el apa vie? Isus încearcă s-o înalțe de la ordinea firească la ordinea suprafirească, de la apa naturală la apa supranaturală a cunoașterii misterului persoanei sale și a darului promis.

"Apa vie" pe care i-o promite Isus devine izvor de viață nouă în interiorul omului; rămâne și lucrează în el ca viață; este cuvântul viu al lui Dumnezeu, este adevărul său, este sămânța lui Dumnezeu, este darul escatologic al lui Isus. Isus însuși ne dă de înțeles că "apa vie" se referă la darul Duhului Sfânt pe care îl promite celor care vor crede în el (cf. In 6,63; 7,37-39).

Scopul pe care îl urmărește Isus, așadar, în colocviul cu samariteana, nu este atât îndepărtarea ei de starea păcătoasă în care se afla, cât de a o face aptă de a-i primi revelația. Isus voiește s-o conducă pe samariteană la credința în el (cf. In 4,26.29), la cultul adevărat al lui Dumnezeu inițiat de cel care i se revela ca Mesia. Fără adevărul lui Isus și fără darul Duhului Sfânt pe care-l oferea Isus, nimeni nu va putea sluji și adora pe Dumnezeu. Ca să ne închinăm lui "în Duh și adevăr", sunt necesare credința în revelația, în cuvintele lui Isus, și darul escatologic pe care îl promitea. "Dumnezeu fiind Duh" (In 2,24), nu poate fi adorat decât "în Duh și adevăr". Tema "apei vii" și aceea a cultului, a adorației Tatălui în "Duh și adevăr" au același scop: credința în el.

A reușit Isus ceea ce dorea din toată inima? Da, a reușit să atragă la el nu numai pe acea femeie cu moravuri ușoare, dar și pe samariteni. Aceștia îl primesc ca pe Mesia, mai mult, ca pe salvatorul lumii (In 2,42), spre deosebire de iudei, care nu numai că nu l-au primit, dar l-au condamnat la moarte pentru că se făcea pe sine Fiul lui Dumnezeu (cf. In 19,7;10,33).

B) "Dă-ne apă să bem": Ex 17,3-7

În evanghelie, așadar, Isus ni s-a revelat ca "apa vie", ca darul lui Dumnezeu făcut omenirii.

Lectura I (Ex 17,3-7) reia tema apei, dar sub altă formă, în altă împrejurare, prezentându-ne unul din evenimentele cele mai simple din viața poporului ales.

a) În pustiu, poporul suferea de sete, ceea ce îl face să murmure împotriva lui Moise: "Pentru ce ne-ai scos din Egipt, ca să ne omori de sete pe noi, pe copiii noștri și turmele noastre?" (Ex 17,3). Strigând către Domnul, Moise primește poruncă de la acesta să lovească stânca din Horeb cu toiagul cu care lovise Nilul, asigurându-l că va ieși din ea apă, care va potoli setea poporului și a turmelor. Moise a făcut după cum i-a poruncit Domnul și a țâșnit apă din belșug din stâncă și a băut obștea lui Israel și dobitoacele ei.

Sensul teologic al acestui fapt este același ca acela din capitolul anterior din Cartea Genezei (cap. 16), referitor la mană, ca și cu interpretarea evenimentului făcută de Cartea Numerilor, cap. 20,7-13: planul transcendent se îmbină cu cel natural. Setea firească devine sete după divin, după altă viață, ca în pericopa evanghelică (cf. In 4,13 ), iar răzvrătirea împotriva conducerii umane este și răzvrătire împotriva lui Dumnezeu. Apa de băut care țâșnește din stânca lovită de toiagul însoțit de binecuvântarea lui Dumnezeu, devine simbolul puterii și al prezenței lui Dumnezeu în mijlocul poporului.

Păcatul comis de obștea lui Israel la apa de la Massa și Meriba (Ex 17,7) a fost că a pus la îndoială această prezență: "Este oare Domnul în mijlocul nostru sau nu?" (Ex 17,7). Știm că până și Moise și Aron au fost atrași de păcatul neîncrederii, al punerii la îndoială a acestei prezențe (cf. Num 20,10-12).

Răspunsul la întrebarea obștii lui Israel a fost apa cea multă care a ieșit din stâncă în mod miraculos sub ochii poporului. Dumnezeul exodului continuă, așadar, să-și manifeste prezența și puterea mântuitoare, în pofida neîncrederii și a răzvrătirii celor scoși de el din sclavia Egiptului. Semnele prezenței sale sunt însă disproporționate: mute pentru cei care le observă doar din exterior, semnificative pentru cei care le privesc cu ochii credinței.

b) Interpretarea acestui semn al prezenței mântuitoare a lui Dumnezeu în istoria lui Israel este semnificativă. Tradiția iudaică și-a imaginat de timpuriu că "acestă stâncă" i-ar fi însoțit pe israeliți în timpul peregrinării lor prin pustiu. Din acestă tradiție s-a inspirat însuși apostolul Paul când le spunea Corintenilor, referindu-se la Israel: "Părinții noștri au băut aceeași apă (băutură) spirituală pentru că ei beau din piatra spirituală care îi urma, iar piatra era Cristos" (1Cor 10,4).

Mai târziu, sfinții Părinți se vor inspira în catehezele lor mistagogice din acest episod. Astfel, pentru sfântul Ambroziu, toiagul lui Moise nu este un băț oarecare, ci unul însoțit de binecuvântarea profetică, adică de puterea lui Dumnezeu. În virtutea acestui cuvânt atotputernic al lui Dumnezeu, Moise lovește stânca cu toiagul, învingând cu el legile firii: scoate apă de acolo unde în mod natural nu există.

Binecuvântarea profetică ce însoțea toiagul lui Moise pregătea un dar și mai mare, dar de care beneficiem noi, cei de astăzi. După cum Moise a lovit stânca cu toiagul lui Dumnezeu, și din stâncă a ieșit apă care a potolit setea poporului, la fel preotul, în virtutea aceluiași cuvânt dumnezeiesc atinge potirul, iar din potir bem apa vie din care țâșnește spre viața veșnică: "Et bibit populus Dei qui Dei gratiam consecutus est" (S. Ambroziu, De sacramentis, V, 3; De Mysteriis, IX, 51: SCh 25bis, B. Botte Ed. Cerf, Paris 1961, pp. 121-123 și 185-187).

Sfântul Ambroziu leagă, în al doilea rând, apa ieșită din stâncă de apa care a ieșit din coasta lui Isus deschisă de sulița soldatului roman (cf. In 19,31-34). Apa și sângele care țâșnesc din coasta lui Isus sunt semnele sacramentale care ne purifică de păcate și ne răscumpără. "Harul - spune el - iese de acolo de unde a pornit și vina": "Unde culpa, inde et gratia" (Idem, De sacramentis, V, 4, o.c., p. 122).

În Orient, sfântul Ioan Gură de Aur compară pe primul Moise cu cel de-al doilea Moise, Cristos, zicând: "Primul a lovit stânca, făcând să țâșnească izvoare de apă. Acesta atinge masa, lovește masa mistică cu toiagul crucii sale și face să izvorască izvoarele Duhului. Iată motivul pentru care masa este așezată în centru, ca un izvor, pentru ca turmele să vină la el din toate părțile și să se adape din apele sale mântuitoare" (Sf. Ioan Gură de Aur, Cateheza 3,27: SCh, 50,167).

Ambele lecturi proclamate astăzi în cadrul Liturghiei nu numai că ne dezvăluie misterul persoanei lui Isus și al misiunii sale răscumpărătoare, dar, în final, ne asociază noului cult adus Tatălui de către Cristos, "în Duh și adevăr", cult pe care îl prezentificăm în dumnezeiasca jertfă euharistică.

Concluzie: Rom 5,1-8

Pentru a-l putea adora pe Tatăl "în Duh și adevăr", adică prin Cristos, în Duhul Sfânt, Domnul însuși "a revărsat caritatea sa în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat" (Rom 5,5). Autorevelația pe care ne-a făcut-o Isus în evanghelie ne cere și nouă credință atât în dumnezeirea sa, cât și în lucrarea sa de răscumpărare a omenirii. Credința ne face apți de viața sa dumnezeiască și de justificare.

În cea de-a doua lectură (Rom 5,1-8), sfântul apostol Paul ne prezintă tocmai roadele acestei justificări: pacea cu Dumnezeu și speranța gloriei lui Dumnezeu, distrugerea păcatului și eliberarea din sclavia lui, viața cea nouă în Duhul Sfânt. Aceste roade ale justificării noastre de către Cristos, Mântuitorul nostru, constituie însăși starea harului, starea noastră de prietenie și de comuniune statornică cu Dumnezeu. Această nouă condiție de a fi, această nouă existență de fiu al lui Dumnezeu este revigorată permanent în noi de "charitas Dei", de iubirea lui Dumnezeu (genitiv subiectiv) față de noi.

Iubirea revărsată în noi de Domnul este, așadar, iubirea ipostatică, însuși Duhul Sfânt care ne-a fost dăruit la Botez (cf. 1Cor 6,11; Tit 3,5; In 3,5; Fap 2,38; 19,2-6). El ne face apți de a-l iubi și de a-l adora pe Tatăl așa cum l-a iubit și adorat Isus însuși. Locuind Duhul lui Cristos (Rom 8,9) în sufletul și în trupul nostru (Rom 8,16; 1Cor 6,19), devine principiul vieții dumnezeiești din noi, principiul interior de sfințenie (Rom 15,16; 1Cor 6,11) și de conduită morală vrednică de un fiu adoptiv al lui Dumnezeu.

Cunoașterea mai profundă a misterului lui Cristos spre care năzuim în acest timp sacru devine astfel unire și comuniune cu Treimea mântuitoare. "Isus însuși ne sugerează o anumită asemănare între unirea persoanelor divine și unirea fiilor lui Dumnezeu în adevăr și caritate. Acestă asemănare ne arată că omul care pe pământ este singura creatură pe care Dumnezeu a voit-o pentru ea însăși, nu se poate regăsi deplin decât prin dăruirea sinceră de sine însuși" (GS 24; EnchVat 1,1395). Dăruirii persoanelor în misterul Treimii Preasfinte trebuie să-i corespundă dăruirea sinceră de sine însuși din partea omului lui Dumnezeu. Amin.

24 februarie 2008, Radio Iași

Pr. Eduard Ferenț

[ index ]

 



Urmărește ercis.ro on Twitter
Caută pe site

Biblia on-line

Breviarul on-line


Liturgia Orelor
Magisteriu.ro


Documentele Bisericii
ITRC "Sf. Iosif"


Institutul Teologic Iași
Vaticannews.va


Știri din viața Bisericii
Catholica.ro


știri interne și externe
Pastoratie.ro


resurse pentru pastorație
Profamilia.ro


pastorația familiilor
SanctuarCacica.ro


Basilica Minor Cacica
Centrul de Asistență Comunitară "Sfânta Tereza de Calcutta"

Episcopia Romano-Catolică de Iași * Bd. Ștefan cel Mare și Sfânt, 26, 700064 - Iași (IS)
tel. 0232/212003 (Episcopie); 0232/212007 (Parohie); e-mail: editor@ercis.ro
design și conținut copyright 2001-2024 *  * toate drepturile rezervate * găzduit de HostX.ro * stat