Predici la Liturghia transmisă la Radio Iaşi

Anul A
Duminica a 2-a din Postul Mare
Gen 12,1-4a; Ps 32; 2Tim 1,8b-10; Mt 17,1-9

Iubiţi credincioşi, dragi ascultători,
În zilele noastre mulţi oameni, şi bărbaţi, dar mai ales femei, folosesc adesea tot felul de creme sau alte produse naturale, pentru a arăta mai bine. Cu mai multe mii de ani în urmă, oamenii foloseau însă masca de faţă pentru cu totul alte motive.

În Egiptul antic, atât bărbaţii cât şi femeile foloseau o mască de faţă pentru a se proteja de duhurile rele. Ei credeau că dacă o persoană cu gânduri rele privea ţintă în ochii lor, atunci un duh rău intra în trupurile lor. Din această cauză, egiptenii îşi puneau tot felul de lucruri în jurul ochilor folosind vopsele stridente, pentru a-i speria pe cei care încercau să-i privească, împiedicându-i astfel să se uite ţintă în ochii lor.

Ce mijloace folosim astăzi pentru a ne proteja de Cel Rău?

Cu siguranţă că nu vom apela la aceeaşi soluţie, nu-i aşa?

Mântuitorul l-a învins pe Cel Rău folosindu-se de cuvântul lui Dumnezeu şi dezvăluindu-se aşa cum este el în splendoarea strălucirii sale cereşti. El este singurul care poate să-l învingă pe Cel Rău şi să ne dea adevărata lumină. De aceea mai mult decât a ne acoperi ochii, trebuie să-l privim pe el şi să-i cerem lui să ne stăpânească inima. În acest fel vom fi protejaţi de Cel Rău care nu mai găseşte un loc unde să intre, iar noi vom fi plini de lumină.

Evanghelia de azi ne prezintă un episod foarte frumos care, ţinând seama de cele întâmplate în acele zile, se inserează în ceea ce se poate numi o logică a încurajării.

Isus se apropie de pătimirea sa şi ştie că ucenicii îl vor vedea răstignit şi se vor scandaliza. Atunci el, plin de milă faţă de ei, îi mângâie ajutându-i să fixeze momentul final, ceea ce se va întâmpla după aceea: o viziune de mare mângâiere şi de lumină. Ea nu este doar sfârşitul acelor zile care devin foarte rapid tragice pentru apostoli, ci chiar a vieţii care adesea nu este chiar aşa de plăcută.

Domnul îi încurajează pe Petru, Iacob şi Ioan şi ne încurajează şi pe noi să vedem ce se va întâmpla la sfârşit: îl vom vedea pe Domnul.

Într-adevăr, aventura vieţii a fost şi mai ales astăzi este judecată rău. Scriitori, poeţi, filosofi, realităţile din jur, numărul tot mai mare de sinucideri conduc la un pesimism referitor la viaţă: "Ce rost mai are să trăieşti într-o astfel de lume?". Dar acesta nu este ultimul cuvânt al problemei. Astăzi mai mult ca altădată, Isus ne spune: "Dragi fraţi şi surori, pentru care din nou mi-aş da viaţa, nu e totul aici, încă nu aţi văzut ceea ce este mai bun!".

Avem nevoie să auzim tot mai des aceste cuvinte pentru că purtăm în noi această "nevoie de mai bine" care este de neînvins.

Încurajarea pe care au primit-o ucenicii a ajuns astăzi la noi pentru ca la rândul nostru să încurajăm pe careva cu acea încurajare care coboară de la Dumnezeu şi atinge inimile. Ce au văzut cei trei ucenici? Ce au înţeles?

Ucenicii şi-au dat seama că nu ştiu totul, că nu au văzut totul, că asemenea lui Abraham trebuie să părăsească pământul siguranţei şi să meargă prin credinţă acolo unde îi va conduce Dumnezeu.

L-au văzut pe Isus aşa cum era şi au înţeles că el era minunat. Nu este o întâmplare că Petru spune: "E bine că suntem aici...". Adică "este frumos aici...", "este o cauză de fericire" pentru noi că suntem aici. Ucenicii văd ce se întâmplă atunci când Dumnezeu în persoană intră în sărmana noastră istorie omenească.

Isus ne spune: "Eu am o altfel de iubire şi voi începe să v-o demonstrez nu ţinându-vă o lecţie teoretică despre iubire, ci dându-mi viaţa pentru voi.... Îmi voi da viaţa pentru tine ca să te învăţ să iubeşti!".

Această apariţie o aşteptau ucenicii. Ei au văzut-o pentru o clipă. Noi o vedem în credinţă şi suntem cu toţii încurajaţi.

Suntem chemaţi astăzi în faţa lui Isus să repetăm această experienţă. Cine ştie câţi dintre noi, cu simplitate, ar putea spune: "E bine, e frumos să mă gândesc la Isus!". E de mirare că un creştin poate face această afirmaţie? Atunci când vreau pace şi bucurie, deschid evanghelia; îl privesc pe Isus, mă gândesc la el şi îndrăznesc să spun: "Cât de frumos eşti, Doamne!". Un creştin păstrează în sine secretul acestei frumuseţi. Este chipul lui Isus: îl vezi, îl admiri, te atrage, te poartă în altă parte, acolo unde inima ta în sfârşit are pace.

Fraţi creştini, vă acordaţi astfel de momente de mângâiere? Isus este aici pentru tine. Priveşte-i chipul...

În zilele noastre este un fel de luptă între chipul misterios al lui Isus pe care trebuie să-l contemplăm mereu şi imaginile invadatoare obsedante. Câţi dintre noi ne-am propus în acest Post Mare un post de la televizor, să nu mai privim imaginile TV ci chipul lui Isus? Este o idee! Astăzi diavolul nu ne mai ispiteşte cu cine ştie ce planuri... el ne seduce printr-un fel de imbecilitate dulce: "Priveşte: îţi place? E frumos? Petrece puţin timp aşa. Cască ochii, deschide gura şi spune: - Ce frumos! - şi apoi du-te şi te culcă..." (fără rugăciune, bineînţeles!). Ce diferenţă între aceste cuvinte care nu au nici o valoare şi: "E bine că suntem aici!" (nu că am văzut ceva). Să facem trei colibe...

Creştinismul adevărat ne însufleţeşte, ne face să dăm mărturie - fără multe predici şi cuvinte - că suntem creştini pentru că e bine şi frumos să fii creştin. Ceilalţi te vor întreba imediat: "De ce?". Dar mărturia este dată deja.

Apoi mergi şi spune şi altora, dar nu pentru a ieşi în evidenţă. Atunci când întâlneşti persoane triste, plictisite, fără scop în viaţă, neliniştite, poţi să le baţi prieteneşte pe umăr şi să le spui: "Ai încercat să-l priveşti pe Isus? Ai încercat? E frumos!...".

Asta aşteptăm noi, asta aşteaptă şi Europa cea sângerândă, deziluzionată, obosită: aşteaptă frumuseţea Domnului. Dar nu ar trebui să fim noi această frumuseţe a Domnului? Atunci când suntem buni, simpli, bucuroşi, încurajatori, umili, răbdători, nu suntem oare raze din frumuseţea Domnului? Nu punem noi atunci în practică dorinţa Tatălui: "Ascultaţi-l?", nu cu urechea ci comportaţi-vă ca el, intraţi în fericirea de a fi fiii mei. Iată creştinismul de azi.

Cu siguranţă că cine-l ascultă pe Isus îşi schimbă, îşi transfigurează viaţa, aşa cum Gianna a schimbat prin iubire situaţii dificile. Avea 27 de ani, termina medicina la Pavia, Italia, şi începea profesia de medic. Într-un pelerinaj la Lourdes îl cunoaşte pe Petru: amândoi înţeleg că vocaţia lor este să se căsătorească. Au unul după altul trei copii. Când se anunţa al patrulea copil, Gianna suportă o intervenţie chirurgicală pentru extirparea unei tumori. Viaţa ei şi a copilului sunt în pericol. În vinerea sfântă, 20 aprilie 1962, Gianna este internată la spital. Câteva zile înainte de a naşte i-a spus soţului: "Dacă trebuie să decizi între mine şi copil, nu ezita, alege - şi îţi cer asta - copilul". Aceasta este preferinţa Giannei: nu ea, ci copilul pe care-l poartă în sân. Fetiţa, a patra fiică a familiei, se naşte pe 21 aprilie prin operaţie cezariană. O săptămână mai târziu Gianna moare din cauza unei peritonite septice. La 16 mai 2004, în anul dedicat familiei papa Ioan Paul al II-lea a proclamat-o sfântă, de faţă fiind şi cei patru copii ai ei. A fost prima femeie căsătorită ridicată la gloria altarelor în Biserica Catolică în ultimul mileniu, fiind sărbătorită la 28 aprilie.

La un moment dat ea a scris: "Persoana, care trebuie mereu să vadă, să atingă, să audă, nu e cucerită prea uşor de cuvinte. Nu este suficient să vorbeşti bine, e necesar să arăţi prin fapte. Trebuie să fim martori vii ai măreţiei şi frumuseţii lui Isus Domnul nostru". Nu este o legendă: în Gianna Beretta Molla totul este o transfigurare de iubire.

Pe parcursul unei zile câte gesturi nu trec oare pe lângă noi, lipsite de iubire şi ne lasă nesatisfăcuţi! Nu ai putea încerca să "transfigurezi" fiecare din aceste gesturi, adică să-l transformi într-un gest de atenţie faţă de ceilalţi, într-o capodoperă de iubire? Începe imediat cu persoanele care-ţi stau alături şi nu te descuraja.

De multe ori pe zi eu mă pot reculege într-o pauză de tăcere sau pot fi atent în timpul lucrului, al jocului şi chiar în mijlocul gălăgiei, pentru a auzi glasul Tatălui care-mi repetă: "Isus este Fiul meu, e toată iubirea mea, e toată bucuria mea. Ascultă-l". Adică primeşte cuvântul său, pune-l în practică, acceptă conducerea sa, ascultă de el. Relaţia cu cuvântul lui Isus, precum şi rugăciunea, ne "transfigurează", ne schimbă în interior făcându-ne tot mai asemănători cu el, alţi Isus. A păstra în inimă, de-a lungul zilei, chiar numai unul singur dintre cuvintele lui Isus care ne-au fost date la sfânta Liturghie sau pe care l-am citit în Scriptură, "schimbă" încetul cu încetul modul nostru de a gândi, de a acţiona şi face chipul nostru mai luminos, aproape transparenţa chipului lui Isus.

De câte ori de-a lungul zilei mi se întâmplă să citesc sau să ascult sau să las să răsune în inima mea un cuvânt din evanghelie şi să mă angajez imediat să-l trăiesc? De ce să nu împărtăşesc şi cu cineva din familie sau cu alţii ceea ce am putut înţelege şi trăi?

Iubiţi credincioşi, "schimbarea la faţă" nu este numai un eveniment viitor pe care noi îl aşteptăm în speranţă. În viaţa noastră este deja în curs o misterioasă "schimbare la faţă" a fiinţei, o progresivă asimilare a lui Cristos prin intermediul iubirii. O "schimbare la faţă" care în anumiţi creştini mai maturi, nu de puţine ori apare şi în exterior. Atunci când, de exemplu, vizitez bolnavi care mă întâmpină cu un zâmbet şi acceptă cu seninătate suferinţa lor, atunci când văd copii şi tineri care ştiu să meargă împotriva curentului şi se menţin curaţi într-un mediu murdar şi care murdăreşte, atunci când întâlnesc persoane de orice vârstă care sunt capabile de iertare, persoane care au decis să se bazeze numai pe Dumnezeu, renunţând la idolii de azi: bani, succes, putere, sex... în toate aceste cazuri mă gândesc la o "schimbare la faţă".

Noi creştinii avem o datorie faţă de cel care nu crede sau e în căutare: să-i oferim momente de manifestare a lui Dumnezeu, de "schimbare la faţă". Lucrul acesta se întâmplă atunci când evanghelia lui Isus inundă viaţa noastră şi străluceşte prin gesturile şi cuvintele noastre (cf. 2Tim 1,10: a doua lectură). Şi mai ales dacă practicăm porunca iubirii reciproce. "După aceasta vor recunoaşte toţi că sunteţi ucenicii mei (vor descoperi că sunt între voi) dacă vă veţi iubi unul pe altul" (In 13,35).

Să dea Dumnezeu ca prin harul său să fim capabili să schimbăm faţa acestei omeniri: "Isuse, fă-ne lumină asemenea ţie, vrem să fim lumină". Amin.

17 februarie 2008, Radio Iaşi

Pr. Cristinel Fodor

[ index ]