Predici la Liturghia transmisă la Radio Iaşi

Anul A
Duminica 1 din Postul Mare
Gen 2,7-9;3,1-7; Ps 50; Rom 5,12-19; Mt 4,1-11

Iubiţi credincioşi, dragi ascultători,
Aceste cuvinte rostite de Isus învăţătorul în discuţia sa nocturnă cu fariseul Nicodim, sintetizează, cum nu se poate mai bine, ceea ce trebuie să medităm noi în aceste 40 de zile de post şi nu numai. Faptul că Dumnezeu ne iubeşte nu este o noţiune nouă, dar trebuie repetată mereu pentru ca noi să n-o uităm, să avem speranţă şi să fie imbold spre convertire, spre unirea cu el, spre modelarea vieţii noastre în aşa fel încât să răspundem prin fiinţa noastră slabă, măcar în parte, grijii părinteşti a Creatorului nostru. Care părinte responsabil nu se sacrifică şi nu-şi face griji pentru binele copiilor săi? Cu atât mai mult trebuie înţeles Dumnezeu în deschiderea sa faţă de noi care suntem "chipul şi asemănarea sa".

Liturgia Bisericii prezintă pentru acest început de post un moment semnificativ al apropierii lui Dumnezeu de om: ispitirea lui Isus. Ca să înţelegem bine acest moment, nu trebuie să uităm că Mântuitorul s-a făcut cel mai mic dintre noi, afară de păcat, şi că a luat asupra sa toată negaţia şi neascultarea omenirii de până atunci şi a schimbat-o în bine, dându-i sens şi orientare mântuitoare. "Căci precum prin neascultarea unui om au devenit păcătoşi cei mulţi, tot aşa prin ascultarea unuia vor deveni drepţi cei mulţi" ne spune şi sfântul Paul în a doua lectură. În acest sens, valoarea clară a fragmentului evanghelic trebuie pusă în contextul primei lecturi luată din Cartea Genezei şi care prezintă o parte din relatarea a doua a creaţiei şi căderea omului. Ştim că Dumnezeu a creat totul, în special l-a arătat pe om deosebit de celelalte creaturi: "I-a suflat în faţă duh de viaţă şi omul a devenit astfel fiinţă vie", adică i-a dat în chip, în toată fiinţa sa pe Duhul Sfânt, Domnul şi de viaţă dătătorul, arătându-i demnitatea şi faptul că face parte din viaţa lui. Acelaşi Duh este prezent continuu şi în viaţa pământească a noului om, Isus, pe care îl conduce, îl asistă şi împreună cu care participă la opera de răscumpărare. Acelaşi Duh rămâne în Biserică sfinţind-o, întărind-o şi dându-i viaţa nouă în Cristos, dar pe care noi de prea multe ori îl neglijăm.

La început, Dumnezeu i-a făcut omului paradisul în care avea de toate şi pentru trup şi mai ales pentru suflet. Autorul sacru subliniază starea de fericire prin expresia "Dumnezeu se plimba în grădina paradisului", adică aşa de strânsă era legătura Creatorului cu creatura încât erau familiari, duceau o viaţă perfectă de comuniune şi înţelegere. În evanghelie, Duhul Sfânt îl duce pe Isus în pustiu, opusul paradisului, un loc ostil şi fără viaţă, simbol al căderii omului şi al ruinei în care a ajuns după păcat. Şi totuşi, din ambele locuri, Dumnezeu îl cheamă pe om la întâlnirea cu el, chiar dacă în al doilea caz trebuie să treacă prin pocăinţă şi purificare, aşa cum face ca exemplu Cristos, deşi nu avea nevoie, dar o face pentru noi. În ambele cazuri apare şi figura vicleană a Ispititorului ca o piedică a comuniunii. El, care a refuzat pacea lui Dumnezeu şi a ales suferinţa, caută ca prin orice ocazie să nege superioritatea lui Dumnezeu, să se răzbune şi să-i declare război, lovind în om. Dacă la început ispitirea a venit fără voie, profitând de libertatea pe care Dumnezeu a dat-o tuturor creaturilor, Isus este dus să fie ispitit pentru a repara naivitatea lui Adam şi a Evei. Astfel, vedem că deşi la început omul avea şi se bucura de toate, datorită insistenţelor Celui Rău, în om se declanşează foamea de interzis, de fructul oprit, cu toate că ştia că este în pericol, fiindcă a fost avertizat. Şi lui Isus i s-a făcut foame, dar una trupească, căreia îi dă motivaţie spirituală ca o compensare a gafei omului primar. Foamea este o componentă a omului ce-i atinge ambele laturi: fizică şi spirituală. Foamea nestăvilită a adus în decursul timpului multe prejudicii omului. Isus ştie acest lucru, de aceea contrabalansează cu ascultarea de Dumnezeu. Omul de la început a mâncat şi a căzut: a văzut că era gol, nu neapărat exterior, cât mai ales interior, la nivelul întâlnirii cu Domnul şi a lipsei unui suport real. Isus, însă, punea cuvântul lui Dumnezeu, care înseamnă binele omului şi creşterea lui în valoare, înaintea dorinţei fireşti a unui trup flămând şi nu profită de puterea sa de a face minuni. Prin aceasta ne demonstrează că împreună cu el şi numai cu el, Cuvântul veşnic, putem reuşi şi întări în credinţă şi în virtute.

Când a văzut că omul este determinat, diavolul schimbă strategia şi-i induce omului o stare de delăsare, ca şi cum i-ar fi spus: nu-i nici o problemă, nu-ţi face griji, chiar crezi?, lasă-te în baza mea, am eu grijă şi te asigur că va fi bine. Foamea omului se accentuează, păcatul prinde contur şi omul devine neliniştit. Isus este dus pe creasta templului, locul sacru al evreilor, locuinţa lui Dumnezeu între oameni, asemenea paradisului. Isus nu acceptă propunea Celui Rău pentru că ştie că îl loveşte pe Dumnezeu, că loveşte în grija sa părintească, în siguranţa pe care o oferă Tatăl pentru cel ce se încrede în el. Isus mai ştie că omul de multe ori îl ispiteşte pe Creatorul său considerând că nu are suficientă grijă de el, astfel încât să nu i se întâmple vreun rău. Din nou, Cristos repară greşeala creaturii printr-un nou refuz: "Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeu tău", dându-ne astfel garanţia că Dumnezeu este mereu alături de noi, că ne susţine, că ne ajută, chiar dacă nu atunci când vrem noi, fiindcă nu acţionează la comanda noastră.

Omul devine obsedat de interzis, vrea să cunoască ceea ce nu-l ajută, nu mai judecă şi cade prin neascultare, refuzându-l pe Dumnezeu şi paradisul, doar ca să-şi satisfacă foamea. Astfel, el îi dă voie diavolului să se cuibărească în sufletul său şi să-i devină stăpân, iar el devine sclav. Nici în faţa lui Isus, Satana nu ezită să propună acelaşi lucru: toate frumuseţile, bogăţiile, strălucirea, în schimbul închinării şi al slujirii. Deşi ştie că nu posedă nimic, Cel Rău are un curaj teribil. Isus cunoaşte faptul că mulţi oameni s-au făcut sclavii Celui Rău doar ca să se simtă bine pe acest pământ, indiferent prin ce mijloace. Şi atunci acţionează aşa cum trebuie să facem şi noi mereu când suntem asaltaţi: "Pleacă din faţa mea, Satană" pentru că locul ei este în spate şi a lui Dumnezeu în faţă ca să-l avem ghid, prieten, sprijin şi ca să-l slujim prin viaţa noastră. Acceptând pe Cel Rău ne facem protecţie cu frunze, cu iluzii care aduc ruşinea. Preferându-l pe Dumnezeu, ne protejează şi ne slujesc îngerii, primim "prisosinţa harului şi darul dreptăţii", dându-ne siguranţa păcii şi a liniştii în Creator.

Aceste trei ispite, a foamei nestăvilite şi păguboase, a delăsării şi indiferenţei, şi a puterii, au fost şi sunt prezente mereu în viaţa omului. Ele sunt strâns legate între ele şi întotdeauna au ca fundament valorile autentice ale demnităţii şi creşterii armonioase, însă deturnate aduc prejudicii enorme omului. Legenda regelui Midas este elocventă. Era stăpânit de o foame nebună de aur, a cerut acest lucru, i s-a dat, dar a murit de foame trupească şi disperat pentru că tot ceea ce atingea devenea aur. Diavolul este viclean şi lucrează continuu pentru a-l îndepărta pe om de la scopul său. S-au creat în lume numeroase paradisuri artificiale care poartă amprenta nostalgiei omului după fericirea avută, fundamentate pe valorile artei, culturii, naturii, tehnicii, demnităţii şi libertăţii omului, dar în care se cultivă individualismul, bucuria trecătoare şi ieftină, "superomul", libertinajul, şi în care este prejudiciată instituţia familială, demnitatea celor mici, valoarea adevărului, şi altele. Nu de mult se spunea: "Veghem noi la liniştea somnului dumneavoastră!", şi nici acum nu s-a încheiat drama unor oameni naivi şi slabi care şi-au pus încrederea într-o iluzie.

Dumnezeu dă întotdeauna omului alternative şi-şi exprimă grija sa în nenumărate feluri, dar nu se bucură de aşa mare trecere, pentru că de multe ori omul flămând de plăcut, îl ignoră. În această perioadă, la Lourdes, ni se revelează un paradis al Mariei, Mama lui Cristos şi a noastră, un loc de întâlnire şi comuniune cu Dumnezeu. Şi în ţara noastră, grădina Maicii Domnului, aşa cum îi plăcea papei Ioan Paul al II-lea să spună atunci când ne-a vizitat, marcăm acest moment. Fiind şi un moment aniversar, Maria ne reaminteşte de iubirea lui Dumnezeu pentru oameni şi grija pentru binele sufletelor, potolind setea de divin. Este un loc al credinţei, iar ea, Neprihănita zămislire, veghează cu grijă maternă la neprihănirea noastră. Aici toţi îşi găsesc un sens şi o motivaţie.

Este şi Ziua Mondială a Bolnavului şi ştim că şi ea, ca şi fiul său, Isus Cristos, s-au aplecat cu grijă asupra lor. Suferinţa a intrat în lume ca urmare a păcatului, dar poate deveni valoare, unită fiind cu suferinţa lui Cristos. Ispita deznădejdii, a sentimentului de inutilitate, a disperării, creează mari pagube. Cristos ne încurajează: "Nu vă temeţi!". Aşadar, dragi credincioşi, care din cauza neputinţei fizice nu puteţi să vă bucuraţi de întâlnirea duminicală cu Domnul în biserică, bucuraţi-vă de întâlnirea cu el în sufletul dumneavoastră, oferindu-i suferinţa, neputinţa, bătrâneţea, totul, din iubire, ca o rugăciune continuă şi ca o jertfă plăcută Domnului, cu parfum de paradis, în special pentru cei care stau departe de casa Tatălui, aşa cum ne cere şi Mama noastră, Maria, la Lourdes.

"Când Domnul e cu noi, cine poate sta împotrivă?". Amin.

10 februarie 2008, Radio Iaşi

Pr. Toni-Mihăiţă Cântaciu

[ index ]